— De ce nu mănânci, Evgheni? întrebă el silindu-se să
pară cât mai senin. Pe cât mă pricep, bucatele-s gustoase.
— N-am poftă, de aceea nu mănânc.
— N-ai poftă de mâncare? Dar capul, adăuga el sfios, te doare?
— Mă doare, de ce să nu mă doară?
Arina Vlasievna îşi îndrepta spatele şi ciuli urechile.
— Nu te supăra, Evgheni, urmă Vasili Ivanovici, dar îmi dai voie să-ţi iau pulsul?
Bazarov se ridică de pe scaun.
— Şi fără să-mi iei pulsul, pot să-ţi spun că am febră.
— Ai avut şi frisoane?
— Da, şi frisoane. Am să mă duc să mă culc puţin, iar voi să-mi trimiteţi ceai de tei. Cred că am răcit.
— De aceea te-am auzit astă noapte tuşind, spuse Arina Vlasievna.
— Am răcit, repetă Bazarov şi se duse.
Arina Vlasievna începu să pregătească ceaiul de floare de tei, iar Vasili Ivanovici trecu în camera vecina şi se apucă
tăcut, cu mâinile de cap.
Bazarov nu se mai sculă din pat în ziua aceea şi petrecu noaptea într-o toropeală semiconştientă. După miezul nopţii deschise cu greu ochii şi văzu aplecat deasupra lui chipul palid al tatălui său, luminat de candelă. Îi spuse să plece.
Acesta se supuse, dar se întoarse îndată în vârful picioarelor şi, pe jumătate ascuns de uşa dulapului, stătea cu ochii aţintiţi la fecioru-său. Nici Arina Vlasievna nu s-a culcat; tot timpul venea să deschidă puţintel uşa cabinetului, ca să
205
asculte „cum respiră Eniuşa” şi să-l privească pe Vasili Ivanovici. Nu putea vedea decât spinarea lui gârbovită şi nemişcată, dar asta era destul ca s-o mai mângâie.
Dimineaţa Bazarov încercă să se ridice din pat, dar îi veni ameţeală şi îi dădu sânge pe nas. Se culcă din nou. Vasili Ivanovici îl îngrijea în tăcere. Arina Vlasievna intră la el şi-l întrebă cum se simte. El răspunse „mai bine” şi se întoarse cu faţa la perete. Vasili Ivanovici îi făcu semn cu amândouă
mâinile să iasă. Ea îşi muşcă buzele ca să n-o podidească
plânsul şi ieşi afară. În casă parcă totul se întunecase. Toate feţele erau trase şi domnea o linişte ciudată. Un cocoş prea zgomotos a fost dus în sat, fără să înţeleagă multă vreme această comportare faţă de el. Bazarov zăcea mai departe cu faţa la perete. Vasili Ivanovici încercase să-i pună câteva întrebări, dar văzând că-l obosea, bătrânul amuţi în jilţul său, trosnindu-şi doar în răstimpuri degetele. Ieşea câteva clipe, în grădină, stătea acolo ca o momâie, uluit, copleşit de o mirare fără seamăn (de altminteri această mirare nu se mai ştergea de pe chipul lui), apoi se reîntorcea la fiul său, căutând să scape de întrebările nevesti-sii. Până la urmă, aceasta îl apucă de mână şi rosti crispată, aproape ameninţătoare:
— Dar ce-i cu el? Drept răspuns, Vasili Ivanovici făcu o sforţare ca să-i zâmbească, dar spre groaza lui, începu să
râdă. Trimisese de dimineaţă după doctor. Socoti că trebuie să-l înştiinţeze pe fiul lui, ca nu cumva acesta să se supere.
Bazarov se răsuci deodată pe divan, îl privi năuc, ţintă, pe taică-său şi ceru de băut.
Vasili Ivanovici îi întinse un pahar cu apă şi cu acest prilej îi pipăi fruntea. Dogorea.
— Bătrânule, începu Bazarov rar şi răguşit. E rău de mine.
M-am infectat şi peste câteva zile ai să mă îngropi.
Vasili Ivanovici se clătină de parcă l-ar fi lovit cineva peste picioare.
— Evgheni! bâigui el, ce vorbeşti?… Ferească Dumnezeu!
Ai răcit…
206
— Fugi de aici, îl întrerupse fără grabă Bazarov, nu e permis unui medic să vorbească astfel. Cunoşti şi dumneata foarte bine toate simptomele infecţiei.
— Unde vezi simptomele… infecţiei, Evgheni?… Ce ţi-a venit?
— Dar asta ce-i? făcu Bazarov şi, suflecându-şi o mânecă a cămăşii, îi arătă petele roşii, prevestitoare de rele, ce-i apăruseră pe piele.
Vasili Ivanovici se cutremură şi simţi ca îngheaţă de spaimă.
— Totuşi, îi spuse el, în sfârşit, totuşi… chiar dacă ar fi un fel de… infecţie…
— De piemie, îi suflă Bazarov.
— Ei, da… un fel de infecţie…
— De piemie, repetă aspru şi răspicat Bazarov, sau ţi-ai uitat buchiile meseriei?!
— Bine, bine, cum vrei tu… totuşi noi o şa te facem bine…
— Asta s-o spui altora. Dar nu-i vorba de asta. Nu m-aşteptam să mor atât de curând. Acest accident este de fapt cât se poate de neplăcut. Acuma trebuie să vă ajute, pe dumneata şi pe mama, credinţa voastră tare; aveţi prilejul s-o puneţi la încercare. Mai bău puţină apă. Iar eu vreau să te rog un lucru… atâta timp cât mai am mintea limpede. Mâine sau poimâine, o ştii şi dumneata, creierul meu va ieşi la pensie. Nici acum nu sunt foarte sigur dacă mă exprim limpede, în timp ce stăteam în pat mi se tot părea că în jurul meu aleargă nişte câini roşii, iar că dumneata mă pândeai ca pe un gotcan. Parcă aş fi beat. Înţelegi bine ce spun?
— Vai de mine, Evgheni! Vorbeşti absolut normal.
— Cu atât mai bine. Mi-ai spus că ai trimis după doctor…
Asta-i dorinţa dumitale. Îndeplineşte-mi şi mie una: trimite un om la…
— La Arkadi Nikolaevici, îi luă vorba din gură bătrânul.
— Cine e Arkadi Nikolaevici? întrebă Bazarov făcând parcă
o sforţare să-şi aducă aminte. Ah, da! Puişorul acela cu caş
la gură! Nu, lasă-l în pace. Acum s-a făcut un cioroi de câmp.
207
