„Ce nerozie!” Răcoarea dimineţii îl făcu să se înfioare de vreo două ori… Piotr îl privi posomorât, dar Bazarov se mulţumi să zâmbească, nu-i era teamă.
Pe drum se auzi un tropot de cai… Apoi, de după copaci, se ivi un mujic. Mâna în faţa lui doi cai împiedicaţi şi, trecând pe lângă Bazarov, îi aruncă o căutătură ciudată, fără
să-şi scoată căciula, ceea ce îl tulbură pe Piotr ca un semn rău. „Iată şi ăsta s-a sculat devreme, se gândi Bazarov, dar cel puţin are o treabă; pe când noi?”
— Mi se pare că vine dumnealui, şopti deodată Piotr.
Bazarov îşi ridică ochii şi îl văzu pe Pavel Petrovici.
Îmbrăcat cu o haină uşoară, cadrilată şi cu pantaloni ambii ca neaua, păşea iute pe drum. Sub braţ ducea o cutie, învelită în postav verde.
— Vă cer iertare! Mi se pare că v-am făcut să aşteptaţi, spuse el, înclinându-se întâi în faţa lui Bazarov, apoi în faţa lui Piotr, pe care, în clipa aceasta, îl privea drept un fel de secundant. N-am vrut să-mi deştept feciorul.
— Nu face nimic! răspunse Bazarov. Şi noi abia am venit.
— Ah! Cu atât mai bine! Şi Pavel Petrovici se uită împrejur.
Nu se vede nimeni. Nimeni nu ne va stânjeni. Putem începe?
— Să începem!
— Cred că nu mai ceri alte lămuriri?
— Nu cer.
— Vrei să le încarci dumneata? întrebă Pavel Petrovici, scoţând pistoalele din lădiţă,
— Nu. Încărcaţi-le dumneavoastră, iar eu am să măsor 166
paşii. Am picioare mai lungi, adăugă Bazarov surâzând. Unu, doi, trei…
— Evgheni Vasilici, bolborosi cu greu Piotr (tremura ca scuturat de friguri), cu voia dumneavoastră, eu am să mă
duc mai încolo.
— Patru… cinci… Du-te mai încolo, frăţioare, du-te! Poţi chiar să stai după un copac, să-ţi astupi urechile, numai să
nu închizi ochii, iar când o cădea careva, dă fuga să-l ridici.
Şase… şapte… opt… Bazarov se opri. E destul? spuse el către Pavel Petrovici, sau să mai adaug doi paşi?
— Cum doreşti! zise acesta, vârând al doilea glonte în pistol.
— În cazul acesta să mai adăugăm doi paşi! Bazarov trase cu vârful cizmei o dungă pe pământ. Iată şi bariera! Ah, încă
ceva! La câţi paşi să se depărteze fiecare din noi de barieră?
Este de asemenea o problemă însemnată. Ieri n-am vorbit despre asta.
— Socot că la zece paşi, răspunse Pavel Petrovici, întinzându-i lui Bazarov amândouă pistoalele. Binevoiţi să
alegeţi!
— Binevoiesc. Dar nu găsiţi, Pavel Petrovici, că duelul nostru este atât de neobişnuit încât pare caraghios? Uitaţi-vă
numai la mutra secundantului nostru!
— Îţi arde de glume mereu, răspunse Pavel Petrovici. Nu zic că duelul nostru nu este ciudat, dar socot că e de datoria mea să te previn că am de gând să mă bat serios. A bon entendeur, salut! 86
— O, nu mă îndoiesc că suntem hotărâţi să ne nimicim unul pe altul, dar de ce să nu râdem puţin şi să nu îmbinăm utile dulci? 87 Uite aşa: dumneavoastră îmi vorbiţi pe franţuzeşte, iar eu, pe latineşte.
— Am de gând să mă bat serios! repetă Pavel Petrovici şi se duse spre locul său. Bazarov, la rândul lui, numără zece paşi de la barieră şi se opri.
86 Cine are urechi de auzit, să audă! (fr.).
87 Utilul cu plăcutul (lat.).
167
— Eşti gata? întrebă Pavel Petrovici.
— Gata!
— Atunci, să pornim unul spre celălalt!
Bazarov porni încet înainte, iar Pavel Petrovici veni spre el cu mâna stânga în buzunar, ridicând treptat, treptat, cu dreapta, ţeava pistolului… „Ţinteşte drept în nasul meu! se gândi Bazarov, şi cu câtă sârguinţă mă ia la ochi, tâlharul!
Este totuşi o senzaţie neplăcută. O să mă uit la lanţul lui de la ceas…” Deodată, ceva trecu, şuierând ascuţit, chiar pe lângă urechea lui Bazarov, şi în aceeaşi clipă se auzi detunătura. „Dacă am auzit, înseamnă că nu s-a întâmplat nimic!” îi fulgeră prin minte. Mai făcu un pas şi, fără a ţinti, apăsă pe trăgaci.
