gârbovit de tot, se îndreptă clătinându-se pe picioare spre cămăruţa lui; după ce bătrâneii rămaseră singuri în casa ce parcă se ghemuise şi îmbătrânise deodată şi ea, Vasili Ivanovici, care cu câteva clipe înainte îşi fluturase cu bărbăţie batista din cerdac, se lăsă neputincios pe un scaun cu capul în piept.
— Ne-a părăsit, ne-a părăsit! bâigui el. Ne-a părăsit, s-a plictisit cu noi. Am rămas singur, singur cuc! făcu el de câteva ori şi de fiecare dată îşi întinse mâna de parcă ar fi vrut să arate ceva.
Atunci Arina Vlasievna se apropie de el, îşi lipi tâmpla de capul lui încărunţit şi spuse:
— Ce să-i faci, Vasea! Un fiu e un om căpătuit. E ca un şoim: vine când vrea şi tot aşa şi pleacă; iar tu şi cu mine suntem ţintuiţi ca două ciuperci pe o scorbură, stăm alături şi nu ne urnim din loc. Numai eu o să rămân în veci aceeaşi faţă de tine şi tu faţă de mine.
Vasili Ivanovici îşi desprinse mâinile de pe obraz şi-şi îmbrăţişă soţia, prietena lui, tare de tot, cum n-o îmbrăţişase nici în tinereţe, căci ea îl mângâiase în amărăciunea lui.
XXII
Tăcuţi, schimbând doar arareori câte o vorbă fără
însemnătate, prietenii noştri ajunseră până la Fedot. Bazarov nu prea era mulţumit de el însuşi, iar Arkadi era nemulţumit de prietenul său. Pe deasupra mai simţea că-l apasă pe inimă
o tristeţe nelămurită pe care n-o încearcă decât cei foarte tineri. Vizitiul schimbă caii şi, după ce se urcă pe capră, întrebă:
— La dreapta sau la stânga?
148
Arkadi şovăi. Drumul din dreapta ducea spre oraş, iar de acolo spre casă, iar cel din stânga ducea spre Odinţova.
Îi aruncă o privire lui Bazarov:
— Evgheni, întrebă el, la stânga?
Bazarov îşi întoarse ochii în altă parte.
— Ce-s prostiile astea? mormăi el.
— Ştiu că e o prostie, răspunse Arkadi. Dar ce-are a face?
Că doar nu-i cea dintâi din viaţa noastră?!
Bazarov îşi trase şapca pe frunte.
— Fă cum ştii, zise el în cele din urmă.
— Ia-o la stânga, strigă Arkadi.
Trăsura o luă spre Nikolskoie. Însă odată hotărâţi să facă o prostie, cei doi prieteni tăcură cu şi mai multă încăpăţânare decât înainte. Păreau chiar supăraţi.
Judecând numai după felul cum au fost întâmpinaţi de majordom la intrarea cerdacului Odinţovei, prietenii noştri şi-au putut da seama că făcuseră o greşeală, lăsându-se furaţi de această idee care le venise din senin. Se vedea că nu erau aşteptaţi. Rămaseră mult timp în salon cu o înfăţişare destul de nătângă. În sfârşit Odinţova apăru. Ea îi primi prietenoasă
ca de obicei, dar se miră de grabnica lor întoarcere şi, judecând după încetineala cu care se mişca şi vorbea, nu părea prea bucuroasă. Tinerii se grăbiră să-i dea de ştire că
se abătuseră numai din drum şi că peste cel mult patru ore vor pleca mai departe, spre oraş. Ea se mulţumi să scoată
doar o exclamaţie uşoară, îl rugă pe Arkadi să-i transmită
salutări tatălui său din partea ei şi trimise după mătuşa sa.
Prinţesa apăru somnoroasă, ceea ce făcea ca faţa ei zbârcită
şi bătrână să pară şi mai răutăcioasă. Katia nu se simţea prea bine şi de aceea nu ieşi din odaia ei. Arkadi înţelese deodată că era cel puţin tot atât de dornic de a o vedea pe Katia şi pe Ana Sergheevna. Cele patru ore trecură în pălăvrăgeli mărunte, vorbind de una şi de alta. Anna Sergheevna asculta şi vorbea fără a zâmbi. Abia când şi-au luat rămas bun, căldura ei prietenească de altă dată păru că
i se redeşteaptă în suflet.
149
— Acum mă simt cuprinsă de un fel de melancolie, spuse ea, dar vă rog să nu luaţi în seamă şi să mai veniţi peste câtăva vreme. Asta o spun pentru amândoi.
Atât Bazarov cât şi Arkadi îi răspunseră printr-o plecăciune mută, se urcară în trăsură şi o porniră spre casă, la Mariino, unde sosiră cu bine a doua zi spre seară, fără a mai poposi pe undeva. Tot timpul drumului niciunul, nici celălalt nu pomeniră nici măcar numele Odinţovei. Mai cu seamă Bazarov aproape că nu deschise gura şi se tot uita undeva, în depărtare, cu un fel de încordare îndârjită.
Toţi cei de la Mariino s-au bucurat nespus de sosirea lor.
Lipsa îndelungată a fiului său începuse să-l îngrijoreze pe Nikolai Petrovici. De aceea când Fenecika veni în fugă la el, cu ochii strălucitori de bucurie, ca să-i spună că au sosit
„domnii cei tineri”, el scoase un ţipăt, îşi bălăbăni picioarele în aer şi sări în sus de pe divan. Chiar şi Pavel Petrovici simţi un fel de emoţie plăcută şi zâmbi îngăduitor, scuturând mâinile celor doi pribegi întorşi acasă. Începură palavrele şi întrebările. De vorbit vorbi mai mult Arkadi, mai ales la cina care se prelungi cu mult peste miezul nopţii. Nikolai Petrovici porunci să se scoată câteva sticle de Porto, aduse chiar atunci de la Moscova, şi bău şi el atâta până i se făcură
obrajii zmeurii, şi mereu izbucnea într-un râs, când copilăresc, când nervos. Însufleţirea, care-i cuprinsese pe toţi, se revărsă şi asupra slugilor. Duniaşa se învârtea de colo-colo ca o nebună şi trântea mereu uşile; iar Piotr şi după
ora doua din noapte se mai străduia încă să cânte la ghitară
un cazacioc. Strunele răsunau tânguitor şi plăcut în văzduhul nemişcat dar, în afară de cele dintâi acorduri, lacheul cel învăţat nu izbutea să mai scoată altceva; natura nu-l înzestrase cu harul muzicii, după cum nu-l înzestrase de altfel nici cu alte haruri.
Între timp, viaţa de la Mariino nu mergea tocmai ca pe roate şi bietul Nikolai Petrovici avea mari greutăţi. Grijile fermei creşteau cu fiecare zi, griji lipsite de bucurie şi treburi fără de folos; neplăcerile cu lucrătorii tocmiţi creşteau pe zi 150
