mujicilor trebuie să le îndeşi în cap, adică să le repeţi până la refuz mereu aceleaşi lucruri), şi totuşi, la drept vorbind, nu satisface deplin nici pe nobilii instruiţi, care vorbesc când cu vervă, când cu melancolie despre emansipaţie (pronunţând silaba „an” pe nas), nici pe cei neinstruiţi, care ocărăsc fără

sfială aşa zisa emanţipaţie. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, el este prea moale. Katerina Sergheevna a născut un băiat, 106 Bun rămas (engl.).

217

Kolea, iar Mitea aleargă voiniceşte şi nu-i mai tace gura.

Fenecika, adică Fedosia Nikolaevna, în afară de bărbatul şi de Mitea al ei, nu iubeşte pe nimeni ca pe nora ei. Iar când aceasta se aşază la pian, n-ar mai pleca de lângă ea toată

ziua. Şi fiindcă veni vorba, să amintim şi de Piotr. Din pricina prostiei şi a îngâmfării, e ţeapăn de tot, pronunţă i-ul în chip de e: demeneaţă, predvor. Dar s-a însurat şi el şi a luat o zestre destul de frumuşică de la nevasta lui, fata unui grădinar de la oraş, care refuzase doi pretendenţi buni, fiindcă ei n-aveau ceas, pe când Piotr nu numai că avea ceas, dar avea şi ghete de lac!

La Dresda, pe terasa cafenelei Brühl, între orele două şi patru, timpul cel mai şic pentru plimbare, puteţi întâlni un bărbat de vreo cincizeci de ani, cărunt de tot, care pare să

sufere de podagră, dar frumos încă, îmbrăcat elegant, cu acea distincţie deosebită a omului care a trăit multă vreme în cele mai înalte cercuri ale societăţii. E vorba de Pavel Petrovici. A plecat de la Moscova în străinătate, ca să-şi îngrijească sănătatea şi s-a stabilit la Dresda, unde frecventează mai mult pe englezii şi pe ruşii în trecere prin oraş. Cu englezii se comportă simplu, aproape cu modestie, dar cu neştirbită demnitate. Aceştia îl găsesc puţin cam plictisitor, dar respectă în el perfectul gentleman. Cu ruşii e mai liber şi-şi mai dă drumul spiritului caustic, se ia în zeflemea şi pe el, şi pe ei, dar o face cu multă bonomie, naturaleţe şi bună cuviinţă. Îşi păstrează opiniile slavofile, ceea ce după cum se ştie, este socotit ca très distingué 107 în lumea mare. Nu citeşte nimic în ruseşte, dar pe masa lui de scris se găseşte o scrumieră de argint, în formă de opincă

ţărănească. Turiştii noştri nu se pot lipsi de el. Matvei Ilici Koleazin, care e într-o vremelnică opoziţie, i-a făcut majestuos o vizită în drumul lui spre staţiunea de ape minerale din Boemia, iar băştinaşii, cu care de altfel se vede puţin, aproape că îl venerează. Să capeţi un bilet pentru capela Curţii, unul de teatru sau altele, nu poate nimeni 107 Foarte distins (fr.).

218

obţine mai uşor şi mai repede ca der Herr Baron von Kirsanoff. Nu încetează de a face fapte bune, pe cât poate, şi încă mai stârneşte un pic de vâlvă în jurul lui. Nu degeaba a fost cândva mare cuceritor. Dar viaţa îl apasă… mai greu chiar decât bănuieşte el… E destul să te uiţi la el când stă în biserica rusă mai la o parte, sprijinit de perete, cufundat în gânduri, nemişcat, cu buzele strânse eu amărăciune, şi apoi se trezeşte deodată şi-şi face, abia văzut, semnul crucii…

Kukşina a nimerit şi ea în străinătate. Se află acum la Heidelberg şi studiază de data aceasta nu ştiinţele naturale, ci arhitectura, în care, după spusele ei, a descoperit legi noi.

Ca şi înainte vreme, frecventează societatea studenţilor, mai ales a tinerilor fizicieni şi chimişti ruşi, de care e plin Heidelbergul, şi care, după ce la început îi uimesc pe naivii profesori nemţi cu părerile lor agere asupra lucrurilor, până

la urmă îi uimesc pe aceiaşi profesori cu totala lor inactivitate şi cu lenea lor fără pereche. Cu doi sau trei studenţi dintr-aceştia, care nu ştiu să deosebească oxigenul de azot, dar sunt plini de ei şi neagă totul, şi cu marele Elisevici, Sitnikov, care se pregăteşte şi el să ajungă om mare, îşi pierde vremea pe la Petersburg şi, după spusele lui continuă „cauza” lui Bazarov. Se spune că l-ar fi bătut cineva de curând pe Sitnikov, dar că nici el n-ar fi rămas dator; într-un articolaş

obscur, strecurat într-o mică revistă tot atât de obscură, ar fi lăsat să se înţeleagă că cel care-l bătuse era un laş. El numeşte aşa ceva ironie!… Taică-su îl ţine din scurt, ca şi odinioară, iar nevastă-sa îl socoteşte prostănac… şi om de litere.

Într-unul dintre colţurile depărtate ale Rusiei se află un cimitir mic de ţară, cu înfăţişare tristă, ca mai toate cimitirele noastre. Şanţurile ce-l împrejmuiesc sunt demult năpădite de buruieni, crucile cenuşii de lemn s-au aplecat şi putrezesc sub micile lor streşini, cândva vopsite; lespezile de piatră

sunt aproape toate urnite din loc, ca şi cum ar fi fost împinse de dedesubt; doi-trei copăcei cu frunza rară abia dau o biată

umbră; oile se plimbă slobode peste morminte… Însă printre 219

acestea este unul de care nu se atinge nimeni, pe care vitele nu-l calcă în picioare. Numai păsările se aşază pe el şi cântă

în zori. E împrejmuit cu un gărduţ de fier şi doi brazi tineri sunt sădiţi la cele două capete. Acolo e îngropat Evgheni Bazarov. La acest mormânt vin adeseori dintr-un sat apropiat, doi bătrâni foarte în vârstă, soţ şi soţie. Sprijinindu-se unul pe altul, păşesc cu mers trudit, se apropie de gărduţ, cad în genunchi şi plâng îndelung şi amar; apoi privesc multă vreme piatra mută sub care zace băiatul lor, mai schimbă câte un cuvânt, mai şterg cu mâna praful de pe lespede, mai potrivesc câte o creangă, apoi se roagă iarăşi, şi nu se pot hotărî să părăsească locul acesta, unde se simt parcă mai aproape de fiul lor, de amintirea lui… S-ar putea oare ca rugile şi lacrimile lor să rămână sterpe? Dragostea sfântă şi devotată să nu fie atotputernică. Oh, nu! Oricât ar fi fost de pătimaşă, de păcătoasă, de zbuciumată, inima ascunsă în mormânt, florile ce cresc pe el ne privesc senine cu ochii lor nevinovaţi; ele nu ne vorbesc numai despre acea linişte veşnică, despre acea linişte măreaţă a naturii nepăsătoare, ci şi despre pacea de veci şi viaţa fără de sfârşit…

August 1861

220

POSTFAŢĂ

I. S. TURGHENIEV

(28 octombrie 1818—22 august 1883)

Se împlineşte un veac de la data de când în numărul 2 al revistei Russki vestnik pe anul 1862 vedea lumina tiparului romanul lui I. S.

Turgheniev Părinţi şi copii. Publicat într-o perioadă de aprigă luptă socială

şi politică, de ciocniri ideologice, specifice pentru atmosfera din Rusia de după reforma din 1861, inspirat din realităţile istorice imediate, romanul a oglindit în conţinutul său şi a ilustrat prin „drumul” său literar frământările epocii care i-a dat naştere. Şi dacă amintindu-ne de cuvintele poetului latin putem spune că orice carte „îşi are destinul său”108, cel al romanului Părinţi şi copii se situează printre cazurile mai complexe, nu tocmai lesne de rezolvat şi cu atât mai puţin de etichetat cu formule simpliste. Îndată după apariţia sa romanul a şi provocat articole polemice109; un schimb viu de opinii, o puternică luptă de idei care a avut o durată destul de lungă şi care, pierzând întrucâtva din intensitate, nu a dispărut cu desăvârşire spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi nici la începutul secolului al XX-lea. E interesant de remarcat că ea nu a încetat 108 Habent sua fata libelli — expresie aforistică atribuită poetului latin Terentianus Maurus (sec. II—III e.n.).

109 Chiar imediat după publicarea romanului, în numerele 3 pe anul 1862

ale unor reviste de seamă ca Sovremennik, Russkoe slovo, Otacestvennîe zapiski precum şi altele ( Vremea, Epoha etc.) încep să apară cronici, studii, articole, consacrate romanului. Interesant de remarcat numărul mare de materiale critice ce au fost publicate în primii ani după apariţia cărţii. Astfel între 1862—1864 în revista Sovremennik apar 18 articole, de amploare mai mare sau mai mică, în care se discută unele sau altele din problemele ridicate de romanul Părinţi şi copii, în Otecestvennîe zapiski 14

articole etc.

221

nici astăzi. Un reviriment al ei s-a putut observa nu de mult, când în presa sovietică de specialitate s-a discutat cu multă înflăcărare şi destulă

amploare despre Bazarov, despre sensul şi semnificaţia romanului lui I.

S. Turgheniev. Astfel încât cuvintele rostite altădată de Lunacearski îşi păstrează deplina lor valoare şi în vremea noastră: „Şi astăzi, deşi noi nu semănăm cu oamenii epocii aceleia, Părinţi şi copii rămâne un roman actual, şi toate discuţiile ce s-au purtat în jurul lui găsesc un anumit ecou în sufletele noastre”.

*

În 1862, când apărea noul său roman, Turgheniev era un scriitor matur, cu o activitate literară bogată, al cărui nume era cunoscut nu numai cititorilor din Rusia, dar şi celor din străinătate, îndeosebi din Franţa. În ansamblul creaţiei turgheneviene de până la acea dată, Părinţi şi copii marca o etapă nouă, iar dacă raportăm această operă la întregul drum scriitoricesc ea se prezintă ca un moment culminant în activitatea lui de romancier, ca un bilanţ pe linia evoluţiei artistice şi ideologice.

Totodată romanul a însemnat şi oglindirea în literatură a acelei epoci de cotitură din istoria Rusiei pe care o numim „anii şaizeci”, cu problemele ei specifice, cu eroii ei noi.

Primele încercări literare ale lui Turgheniev se situează încă în anii studenţiei, când el scrie poemul dramatic Steno (1834), precum şi o serie de poezii lirice, toate purtând amprenta romantismului. Interesul pentru literatură, deprinderea de a citi s-au născut de timpuriu în sufletul viitorului scriitor. În casa părintească de pe moşia de la Spasskoe-Lutovinovo (gubernia Orel), el avea la îndemână o bibliotecă bogată şi foarte variată, în rafturile căreia putea găsi operele cele mai reprezentative ale literaturii ruse şi străine. Lecturile împlineau, poate, în sufletul copilului lipsa unei vieţi de familie mai calde, mai prietenoase, ele sădeau năzuinţe nobile şi totodată îl ajutau să înţeleagă, mai devreme decât alţii, nedreptatea sistemului iobăgist, să condamne asuprirea ţăranilor, purtarea neomenoasă faţă de ei. „M-am născut şi am crescut, îşi va aminti mai târziu scriitorul, într-o atmosferă în care domneau ghionturile, bătăile, păruielile, palmele etc. Încă de pe atunci s-a înrădăcinat în sufletul meu ura faţă de sistemul iobăgist.”

Anii de studiu la Universitatea din Moscova, apoi la cea din Petersburg, urmaţi de o călătorie în străinătate şi de audierea unor cursuri la Universitatea din Berlin, de vizitarea Germaniei şi a Italiei au contribuit la formarea viitorului scriitor ca o personalitate multilaterală, cu preocupări serioase şi aspiraţii nobile, progresiste. În aceşti ani I. S.

Turgheniev manifestă interes pentru problemele de filosofie, pe care prietenia cu N. V. Stankievici şi M. A. Bakunin nu face decât să-l întărească. Dar literatura nu dispare nicio clipă din câmpul de preocupări 222

ale viitorului romancier. După cum o mărturiseşte singur autorul lui Rudin, în acei ani de început „Puşkin a fost pentru mine, ca şi pentru mulţi dintre cei de o vârstă cu mine, un fel de semizeu. Realmente ne închinam înaintea lui”. Dacă această puternică admiraţie a îngreunat, pe de o parte, într-o oarecare măsură afirmarea originală a talentului lui Turgheniev în perioada dată, ea l-a ajutat pe de altă parte, urmând pilda lui Evghenii Oneghin, a Căsuţei din Kolomna, a Povestirilor lui Belkin, să se orienteze pe drumul realismului. În creaţia lui Turgheniev care precede nemijlocit ciclul Povestirilor unui vânător (Paraşa – 1843, Moşierul – 1845, apoi Andrei Kolosov, Duelistul etc.) se poate urmări procesul de trecere de la romantismul devenit în literatura rusă un fenomen desuet la realismul critic, cu preluarea şi prelucrarea creatoare a tradiţiilor realiste ale lui Puşkin şi Gogol, contopite într-o simbioză originală. Şi desigur ca în procesul de căutare a unui drum nou în literatură, de situare apoi ferm pe poziţii realiste ca şi în întărirea simpatiilor democrate ale lui Turgheniev un rol de seamă l-a jucat şi prietenia cu Bielinski, care datează tocmai din această perioadă. Criticul democrat-revoluţionar care aprecia „inteligenţa excepţională” „gândirea originală şi viguroasă” a lui Turgheniev, şi-a dat seama că tânărul său prieten posedă „un talent poetic neobişnuit”.

Amintindu-şi de convorbirile purtate cu Bielinski, Turgheniev va releva mai târziu caracterul lor „filozofico-literar, critico-estetic şi poate chiar social”. Prietenia cu marele critic a întărit în sufletul viitorului romancier idealurile antiiobăgiste şi tendinţele umaniste, iar ideile estetice înaintate pentru care acesta milita au contribuit la situarea fermă a tânărului scriitor pe poziţiile realismului. După cum se ştie, de altfel, aceeaşi înrâurire a avut personalitatea remarcabilă a lui Bielinski şi asupra altor reprezentanţi ai tinerei generaţii de literaţi contemporani cu Turgheniev (Goncearov, Nekrasov, Dostoievski).

Şi nu e de loc lipsit de semnificaţie faptul că Hor şi Kalinîci (1847), prima schiţă din Povestirile unui vânător, operă ce a marcat o cotitură în evoluţia lui Turgheniev, datează din perioada celei mai intense comuniuni spirituale cu V. G. Bielinski, care a văzut de altfel în ea făgăduinţa „unui mare scriitor în viitor”. După cum e interesant de remarcat că nuvela Vătaful, de orientare atât de critică la adresa moşierimii ruse, a fost scrisă

în iulie 1847, concomitent cu Scrisoarea către Gogol, la Salzbrunn, în Germania, unde Turgheniev îl însoţise pe Bielinski şi unde cei doi trăiau într-o atmosferă de strânsă prietenie.

Ciclul Povestirilor unui vânător, apărut în întregime (1852), după

moartea marelui critic democrat-revoluţionar, se înscrie sub semnul artei realiste. El ilustrează şi prin conţinutul său şi prin forma sa artistică

crezul estetic al „şcolii naturale”.

Ideea care străbate ca un fir roşu această operă şi reuneşte schiţele şi povestirile ce o compun într-un ciclu, într-un tot unitar, este 223

condamnarea iobăgiei. Autorul însuşi mărturiseşte că el a cuprins în cuvântul iobăgie, „toate fenomenele împotriva cărora a hotărât să lupte până la capăt, cu care a jurat să nu se împace niciodată”. Problema dezbătută de Turgheniev în Povestirile unui vânător era de mare importanţă; ea era, de fapt, problema centrală a vieţii ruseşti din acea vreme în care, cum arată Lenin, toate chestiunile sociale „se reduceau la lupta împotriva iobăgiei şi a rămăşiţelor ei”. Scriitorul a atacat această