Verdictul lui Turgheniev „un om mort” aplicat personajului are o valoare mai largă, de generalizare, referindu-se, de fapt, la întreaga categorie socială din care face parte Pavel Petrovici. Cu toate pretenţiile sale de „a merge în pas cu vremea”, „de a fi la nivelul cerinţelor modeme”, de a-şi organiza gospodăria după sisteme noi, aşa încât „toată gubernia îl numeşte «roşu»”, cu toată fraza sa liberală Nikolai Petrovici Kiarsanov nu este mai puţin un reprezentant al hunii vechi. Stăpânit de iluzii reformiste, arborând un pseudodemocratism, Nikolai Petrovici Kirsanov este până la urmă un incapabil, un om cu totul şters, lipsit de orice personalitate, îngust la minte. Şi desigur Turgheniev a văzut în acest personaj un caz tipic pentru întreaga clasă nobiliară.

Deşi Arkadi Kirsanov apare la începutul romanului ea împărtăşind principiile şi idealurile lui Bazarov ne dăm seama. că „nihilismul” lui e cu totul superficial, o frază de paradă. Evoluţia personajului în cursul naraţiunii ne arată limpede că el va deveni un moşier respectabil, un proprietar plin de sârguinţă, care va uita foarte curând ideile democrate de care se entuziasmase vremelnic în tinereţe.

Romanul Părinţi şi copii a însemnat o culme în dezvoltarea artei realiste a lui Turgheniev. În anii ce urmează activitatea lui literară

cunoaşte momente de criză, strâns legate de evoluţia ideologică şi politică

a scriitorului, stăpânit de iluzii liberale, manifestate mai intens în perioada imediat următoare reformei din 1861. Ecouri ale acestei crize le reîntâlnim în nuvele ca: Destul, Fantome, Istoria locotenentului Ergunov, Nefericita, în unele Poeme în proză şi ele îşi găsesc deseori expresia în notele de pesimism, de îndoială, în fantasticul colorat de un oarecare misticism. Dar totodată scriitorul, fidel idealurilor sale din tinereţe, nu a încetat să nutrească tendinţe opoziţioniste faţă de orice arbitrar şi asuprire, ceea ce l-a făcut să condamne orientarea reacţionară a guvernului ţarist în anii de după reformă şi să zugrăvească în mod subliniat critic societatea nobiliară în romanul său Fum (1865).

Demascarea lumii „sus-puse”, a imoralităţii, josniciei, a nimicniciei şi mai ales a reacţionarismului aşa-zisei societăţi înalte constituie partea cea mai interesantă şi mai valoroasă a romanului. Dar alături de paginile de puternică critică socială, întâlnim note de pesimism, de neîncredere în 234

puterea idealurilor democrate, în posibilitatea lor de impunere şi de biruinţă. Şi mai ales nu găsim în acest roman un personaj puternic, un erou luptător, un om energic, de acţiune, asemenea lui Insarov sau Bazarov, care să se opună lumii Ratmirovilor. Reprezentanţii grupului de emigranţi politici ruşi, Gubariov şi Bondasov, sunt înfăţişaţi tendenţios de Turgheniev, zugrăviţi în culori satirice, situaţi în aceeaşi familie cu Sitnikov şi Kukşina, iar Litvinov şi cu atât mai mult Tania sunt nişte oameni slabi, vlăguiţi, incapabili să lupte, să protesteze lipsiţi de îndrăzneală şi de personalitate.

Perioada de avânt şi luptă de după 1870, atât din Rusia, manifestată

prin mişcarea narodnică, precum şi din Europa. legată de Comuna din Paris, a readus în creaţia lui Turgheniev accente energice şi teme majore, eroice, mai ales în nuvele ca Punin şi Baburin, Ceasul, Ai noştri au trimis.

Ele vin să întregească dezvoltarea nuvelisticii turghenieviene din ultima perioadă a vieţii marcată prin opere ca: Regele Lear al stepei, Ape de primăvară cărora li se adaugă ceva mai târziu Cântecul iubirii triumfătoare, Clara Milici etc. Dar tema contemporană, eroică îşi găseşte mai ales expresie în romanul Desţelenire (1876), zugrăvind mişcarea revoluţionară a narodnicilor. Turgheniev s-a apucat cu multă însufleţire şi dragoste de această operă în care voia să.. sădească tot ceea ce poartă

în suflet”. Dar spre marea decepţie a scriitorului romanul nu a avut succesul pe care el nădăjduia că-l va afla şi a trezit numeroase replici critice din partea taberei progresiste.

Turgheniev a reuşit să înfăţişeze cu multă căldură tânăra generaţie entuziastă, animată de idei revoluţionare, a creat unele figuri poetice ca, de pildă, curajoasa şi mândra Marianna, simbolizând cu adevărat „patria, fericirea, lupta, libertatea”. Prin această lumină în care a scăldat chipul câtorva tineri revoluţionari narodnici, prin faptul că a arătat generozitatea, nobleţea luptei lor, a sacrificiilor aduse, Turgheniev a dat cu romanul Desţelenire o puternică replică unor scrieri tendenţios reacţionare, contemporane operei sale, care încercau să calomnieze, să

denigreze mişcarea revoluţionară.

O semnificaţie progresistă în roman a avut şi demascarea lagărului reacţionar, reprezentat mai ales prin nobili (Kallomeiţev), prin înalţi funcţionari (Sipiaghin), carierişti, hrăpăreţi, asupritori, urând şi dispreţuind poporul.

Zugrăvind în mod veridic desfăşurarea mişcării revoluţionare de la 1870 Turgheniev a arătat convingător caracterul iluzoriu al idealurilor spre care tindeau narodnicii şi a înfăţişat cu multă simpatie drama acestui tineret avântat, dornic de a-şi sluji poporul, oare nu găsise însă

drumul adecvat pentru a o face.

Dar concepţiile liberale ale scriitorului l-au împins de la constatarea limitelor şi slăbiciunilor mişcării narodnice spre contestarea în genere a luptelor revoluţionare. Nu întâmplător el a acordat rolul de personaj 235

pozitiv al romanului lui Solomin, un om cu concepţii moderate, adeptul schimbărilor treptate, domoale, partizanul propagandei ca unic mijloc de transformare a vieţii rurale. De altfel într-o scrisoare de la 1874

Turgheniev arăta răspicat punctul său de vedere: „Timpurile s-au schimbat… acum nu mai avem nevoie de Bazarovi… avem nevoie de hărnicie, răbdare» trebuie să ştim să ne sacrificam fără strălucire şi parada, trebuie să ştim să ne împăcăm cu viaţa şi să nu respingem munca măruntă, ştearsă…”

Încheierea activităţii literare, încununarea drumului scriitoricesc al lui Turgheniev l-au însemnat Poemele în proză. Ele sunt într-un fel sinteze ale artei poetice a scriitorului rus, relevând teme şi idei ce au străbătut întreaga sa creaţie, cristalizând imagini, ajungând la expresii de un laconism, maxim, dar şi de un relief rar. Variate prin conţinutul lor, parcurgând toată gama de la sentimente intime, de iubire (Trandafirul, Ce minunaţi, ce proaspeţi erau trandafirii) la generalizări sociale (Doi bogătaşi, Ciorbă cu varză), proclamând suprema frumuseţe a jertfei aduse idealului revoluţionar (în prag), şi dragostea adâncă pentru popor, pentru ţară, pentru limba maternă (Limba rusă), ele alcătuiesc un mozaic cuprinzând toate resursele şi bogăţiile artei lui Turgheniev, toată strălucirea talentului său.

*

Creaţia lui Turgheniev realistă, străbătută de un puternic caracter popular, adânc ancorată în viaţa Rusiei contemporane lui, a însemnat o etapă importantă în dezvoltarea literaturii ruse. Dar ea a marcat totodată

şi un moment de seamă în istoria literaturii europene, s-a afirmat ca o contribuţie de seamă la tezaurul culturii universale. Numele lui Turgheniev a devenit destul de curând cunoscut în străinătate, şi nu numai în Franţa, dar şi în alte ţări ale Europei. Şi, desigur, nu în virtutea faptului că scriitorul rus a petrecut un număr de ani la Paris şi în alte localităţi ale Franţei, ci datorită acelei glorii de oare s-au încununat operele sale, a acelui succes pe care ele l-au avut în rândul cititorilor din cele mai diferite ţări europene. Criticul danez G. Brandes a afirmat mai de mult: „Niciunul dintre scriitorii ruşi nu a fost citit cu atât a sârguinţă în Europa, ca Turgheniev…” Principalele opere ale romancierului rus au fost destul de curând traduse în limba franceză, germană, engleză şi au găsit o largă circulaţie în rândul cititorilor de literatură adevărată. La rândul său Turgheniev şi-a asumat rolul de propagandist al literaturii ruse în apus, sprijinind popularizarea diferitelor creaţii ale confraţilor săi, ba chiar traducând el însuşi în limba franceză cele mai de seamă opere ale lui Puşkin, Gogol, Tolstoi etc. De altfel însăşi prezenţa şi participarea lui I. S. Turgheniev la mişcarea literară din Apus şi îndeosebi din Franţa însemna cea mai bună afirmare a valorii literaturii ruse. Rolul important 236

pe care scriitorul l-a jucat în viaţa literară franceză, relaţiile sale de prietenie cu Flaubert, Prosper Mérimée, A. Daudet. G. Sand, fraţii Goncourt, Maupassant etc. sunt o dovadă a preţuirii ce i se acorda.

Scriitorii francezi au apelat nu o dată la Turgheniev cerându-i sfaturi, îndrumarea, părerea. Şi dacă George Sand i s-a adresat, numindu-l

„dascăl”, cuvinte de admiraţie, de elogiere, de adâncă preţuire a artei lui Turgheniev au apărut nu o dată sub pana lui Flaubert, Maupassant, Zola şi a altora.

Renumele european al romancierului rus nu a ocolit nici literatura noastră. A fost unul dintre primii scriitori ruşi traduşi la noi în ţară şi unul dintre cei mai frecvent publicaţi. Primele tălmăciri româneşti după

scrierile lui Turgheniev au început să apară în deceniul al şaptelea din secolul trecut. Astfel în 1868 ziarul Românul publica traducerea nuvelei Aventura locotenentului Ergunov, iar în 1872 revista transilvăneană

Familia tipărea Prima iubire. În anii următori creaţia turgheneviană

devine cunoscută cititorului român prin opera sa Ape de primăvară

(1879), Desţelenire (1880 şi 1885), Cântecul iubirii triumfătoare (1881), Mumu (1882), Fum (1884), Un cuib de boiernaşi (1897) etc. În deceniile de la sfârşitul veacului al XIX-lea au o largă circulaţie în ţara noastră

Povestirile unui vânător şi Poemele în proză. Ele sunt traduse de nenumărate ori, în versiuni repetate, publicate de multe şi foarte variate periodice, la scurte intervale de timp. E interesant de menţionat prezenţa masivă a acestor Poeme în proză în paginile unei reviste de importanţa ideologică a Contemporanului. Larga răspândire a acestor scrieri ale lui Turgheniev a fost determinată de interesul pe care mesajul lor democratic, îndeosebi al Povestirilor unui vânător îl trezea printre cititorii români, pentru care problema ţărănească prezenta o importanţă şi o actualitate deosebită. În această lumină ne apare semnificativ faptul că

prima traducere românească din ciclul Povestirilor, e vorba de schiţa întâlnirea, a apărut în Contemporanul (1882). Desigur că într-o măsură

egală a contribuit la bogata circulaţie a Povestirilor unui vânător şi a Poemelor în proză şi deosebita lor realizare artistică. Din păcate această

latură a scrierilor turghenieviene a putut fi mai puţin apreciată de cititorul român de atunci, lăsat la discreţia unor traducători nu totdeauna conştiincioşi şi competenţi şi cu atât mai puţin artişti. Printre numeroasele tălmăciri de atunci, anonime sau aparţinând unor autori ce nu mai merită astăzi aducerea noastră aminte, se cuvine relevată cea a Povestirilor unui vânător publicată sub pseudonimul Ilie Puşcaşu de Mihail Sadoveanu şi N. N. Beldiceanu. Mai târziu, în 1909, M. Sadoveanu a revizuit această traducere, a publicat-o în biblioteca „Minerva”, prezentând cititorului român opera scriitorului rus în următoarele cuvinte: „Paginile acestea ale lui Turgheniev sunt poate cea mai de seamă

operă a lui. Poezia naturii se dezvăluie necontenit, şi printre amintiri, privelişti şi icoane vii, care stăruiesc, se amestecă parcă şi pătrunde în 237

suflet, ca o mireasmă de flori uscate…”

În anii de început a răspândirii operei lui Turgheniev în ţara noastră şi de fapt până pe la 1900 trezeşte un viu interes printre cititori mai ales nuvelistica scriitorului rus. Epoca de afirmare a romanului se situează la hotarul între cele două veacuri şi mai ales după 1900, când apar în câteva tălmăciri Un cuib de nobili, Părinţi. şi copii etc. Sub titlul Părinţi şi fii romanul este tradus în 1907 de ziarul Lupta şi reluat în 1912 de un cunoscut şi fecund traducător din literatura rusă dr. I. Duscian în colecţia de masă „Biblioteca pentru toţi” (cu adevăratul său nume Părinţi şi copii). În anul următor, 1913, el este publicat în colecţia celor mai bune romane universale iniţiată de editura ziarului Rampa. Popularizată intens şi prin nuvele (Ape de primăvară, Prima iubire, Asia, Clara Milici) prin Povestirile unui vânător şi prin Poeme în proză creaţia turghenieviană

cunoaşte în anii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea o largă difuzare în ţara noastră. Turgheniev este în această

perioadă unul dintre scriitorii ruşi cei mai citiţi şi mai iubiţi în România, răspândirea operei lui desfăşurându-se paralel cu primele cunoştinţe stabilite de publicul nostru cu creaţiile lui Gogol, Tolstoi, mai apoi Cehov.

După o perioadă de oarecare stagnare care se situează în anii „dintre cele două războaie”, popularizarea moştenirii literare a scriitorului rus cunoaşte un nou avânt odată cu eliberarea ţării noastre la 23 August 1944. E semnificativ că încă în primul său an de existenţă, în 1945, editura Cartea Rusă publică două scrieri din cele mai cunoscute ale lui Turgheniev: Părinţi şi copii şi Prima iubire.

Dar adevăratul omagiu adus de cultura românească minunatului talent al lui Turgheniev l-a însemnat apariţia Povestirilor unui vânător (1948) în tălmăcirea lui Mihail Sadoveanu. Era cea mai desăvârşită

recreare a operei turghenieviene în limba noastră, o turnare impecabilă în tiparele unor slove străine care nu distrug nici aroma, nici vigoarea de expresivitate, nici miezul de idei al originalului. O realizare cu care literatura şi cultura noastră socialistă se mândresc. „Adăugând dragostea mea pentru Turgheniev şi prietenia pentru lumea nouă a Uniunii Sovietice, în care marile probleme ale poporului obijduit, simţite acum un veac şi de scriitorul rus, au găsit soluţia mulţămitoare, am întreprins cu plăcere lucrarea”, mărturisea Mihail Sadoveanu.

Alături de aceste tălmăciri în rafturile bibliotecilor şi vitrinele librăriilor au apărut şi alte noi volume: Un cuib de nobili (1946), Mumu (1949), Rudin (195Ô), În ajun (1951) etc. Iniţierea tălmăcirii unei serii de volume de Opere alese a pus la dispoziţia cititorului nostru, alături de scrierile consacrate, şi pagini mai puţin cunoscute din creaţia scriitorului rus: piese de teatru, poezii şi poeme, articole de critică literară, corespondenţă. Prin publicarea acestor 12 volume se va realiza încheierea firească, logică a unei etape importante în popularizarea creaţiei marelui clasic rus la noi în ţară.

238

În tot decursul îndelungatei şi bogatei sale prezenţe în viaţa literară

românească opera lui Turgheniev a suscitat interesul viu al scriitorilor şi cititorilor noştri. Lecturi din creaţia turghenieviană însoţite de calde aprecieri asupra talentului scriitorului rus mărturisesc încă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea Al. Odobescu, Traian Demetrescu, Popovici-Bănăţeanu, Stefan Petică, I. L. Caragiale, mai apoi Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu şi alţii. Caragiale vorbea într-o scrisoare cu mult entuziasm despre arta lui Turgheniev şi exclama: „Mare meşter! Mare de tot!”

Interesul manifestat de opinia publică progresistă din ţara noastră faţă

de opera lui Turgheniev, care şi-a găsit expresia în numărul mare de tălmăciri publicate în coloanele presei înaintate legate de mişcarea muncitorească, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, se oglindeşte şi într-o serie din articolele critice ale lui Dobrogeanu-Gherea. Scrierile criticului de la Contemporanul au adus o contribuţie importantă la popularizarea creaţiei turghenieviene la noi în ţară şi totodată au orientat pe cititorul român în înţelegerea şi aprecierea ei.

Criticul român a relevat trăsăturile caracteristice ale operelor scriitorului rus şi totodată cele ce puteau servi drept pildă, drept învăţăminte pentru literatura noastră. De aceea el a vorbit mai ales despre realismul şi despre umanismul creaţiei lui Turgheniev. Punându-şi întrebarea care este cauza puternicii înrâuriri exercitate de scriitorul rus atât în patria sa cât şi în Europa întreagă, Gherea răspundea: