— Şi pentru asta, dar mai sunt şi alte pricini, pe care n-am să ţi le spun.
— De ce?
— N-am să ţi le spun.
— Oh, ştiu! Eşti foarte încăpăţânată.
— Da! Sunt încăpăţânată.
— Şi bună observatoare!
Katia privi pieziş spre Arkadi.
— Se poate. Te supără asta? La ce te gândeşti?
— Mă gândesc de unde ai acest spirit de observaţie, pe care, într-adevăr, îl ai. Eşti atât de sperioasă, de neîncrezătoare, fugi de toată lumea…
— Am trăit mult singură şi, vrând-nevrând, asta te face să
cugeţi. Dar fug oare chiar de toată lumea?
Arkadi aruncă o privire plină de recunoştinţă spre Katia.
— Toate astea sunt foarte bune, urmă el, dar oamenii cu starea dumitale, vreau să spun cu averea dumitale, au arareori acest dar. Adevărul pătrunde tot atât de greu până
la ei, ca şi la împăraţi.
— Dar eu nu sunt bogată!
Arkadi rămase uimit şi nu o înţelese dintr-odată. „Într-adevăr, moşia e a surorii ei!” îi trecu prin minte. Gândul acesta nu-i era neplăcut.
— Ce frumos ai spus asta! zise el.
— Cum aşa?
— Ai spus-o frumos, simplu, fără să te ruşinezi sau fără să
faci caz de asta. De altfel, îmi închipui că în sufletul omului, care ştie şi spune că e sărac, trebuie să fie ceva deosebit, un fel de mândrie.
182
— N-am simţit nimic din toate astea, datorită bunătăţii surorii mele. Am amintit de starea mea numai fiindcă a venit vorba.
— Bun, dar recunoaşte că şi în dumneata este o părticică
din această mândrie despre care am pomenit.
— De pildă?
— De pildă, dumneata, iartă-mi întrebarea, nu te-ai mărita cu un om bogat, nu-i aşa?
— Poate, dacă l-aş iubi foarte mult… Ba nu! Nici atunci n-aş face-o.
— Ei vezi! făcu Arkadi şi, după un timp, adăugă: Dar de ce nu l-ai lua?
— Pentru că şi în cântec se vorbeşte despre căsătoria dintre un om bogat şi o fată săracă…
— Poate că ai vrea să fii dumneata cea care porunceşte sau…
— O nu! La ce bun? Dimpotrivă, sunt gata să mă supun numai că inegalitatea e greu de îndurat. Dar să te respecţi pe tine şi, în acelaşi timp, să te supui, asta o înţeleg; asta-i fericirea. Dar să trăieşti aşa, într-o veşnică supunere… nu!
Îmi ajunge!
— Îţi ajunge! o îngână Arkadi. Da, da, urmă el, nu degeaba eşti de acelaşi sânge cu Anna Sergheevna. Ai aceeaşi dorinţă
de libertate ca şi dânsa, doar că eşti mai ascunsă. Sunt sigur că, pentru nimic în lume, n-ai spune cea dintâi ceea ce simţi, oricât de puternic şi de sfânt ţi-ar fi sentimentul…
— Păi, cum altfel? întrebă Katia.
— Sunteţi amândouă la fel de inteligente şi ai tot atât de multă tărie de caracter ca şi dânsa, dacă nu mai mult…
— Te rog să nu mă compari cu sora mea! îl întrerupse grăbită Katia. E prea în defavoarea mea. Îmi pare că ai uitat că sora mea e şi foarte frumoasă, şi înţeleaptă, şi… mai ales dumneata, Arkadi Nikolaevici, nu s-ar cădea să rosteşti asemenea vorbe şi încă cu un aer atât de serios.
— Ce-nseamnă: mai ales dumneata, şi de ce-ţi vine să
crezi că glumesc?
183
