177
ne gândim la ce spune lumea: suntem acum oameni bătrâni şi potoliţi: e timpul să lăsăm de o parte orice deşertăciune. Să
ne îndeplinim datoria, aşa cum spui, şi poate că din asta o să
ni se tragă fericirea.
Nikolai Petrovici se repezi să-l îmbrăţişeze.
— Mi-ai deschis bine ochii! striga el. Nu degeaba am spus eu întotdeauna că eşti omul cel mai bun şi mai deştept din lume! Acum însă văd că eşti tot atât de înţelept, pe cât eşti de mărinimos.
— Mai încet, mai încet! îi tăie vorba Pavel Petrovici. Nu scutura piciorul înţeleptului tău frate care, în pragul celor cincizeci de ani ai săi, s-a bătut în duel ca un praporgic93.
Aşadar, e lucru hotărât: Fenecika îmi va fi… bell-soeur 94.
— Scumpul meu Pavel! Dar ce-o să spună Arkadi?
— Arkadi? O să-i pară bine, crede-mă! Căsătoria nu intră
în prinsipiile lui, dar în schimb simţul de dreptate din el va fi satisfăcut. Şi într-adevăr, ce să caute castele au dix-neuvieme siecle 95?
— Ah, Pavel, Pavel! Mai lasă-mă să te sărut o dată! Nu te teme, o să am grijă să umblu încet.
Cei doi fraţi se îmbrăţişară.
— Ce crezi? N-ar fi bine să-i împărtăşeşti hotărârea ta chiar acum? întrebă Pavel Petrovici.
— De ce să ne grăbim? zise Nikolai Petrovici. Aţi vorbit ceva despre asta?
— Să vorbim noi doi? Quelle idée! 96
— Cu atât mai bine! înainte de toate, fă-te sănătos, că
pentru celelalte e vreme destulă. Trebuie bine gândit şi bine socotit…
— Dar te-ai hotărât, nu e aşa?
— Bineînţeles că m-am hotărât, şi-ţi mulţumesc din suflet; acum am să te las, trebuie să te odihneşti. Orice emoţie îţi 93 Sublocotenent.
94 Cumnată (fr.).
95 În secolul al XIX-lea (fr.).
96 Ce idee! (fr.).
178
face rău… dar o să mai stăm de vorbă. Caută să dormi, sufletul meu, şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate!
„Pentru ce mi-o fi mulţumind atât? se gândi Pavel Petrovici când rămase singur. Ca şi cum asta n-ar depinde de el! Iar eu, de îndată ce se va însura, voi pleca undeva, cât mai departe, la Dresda sau la Florenţa şi am să trăiesc acolo, până am să crăp.”
Pavel Petrovici îşi răcori fruntea cu apă de colonie şi închise ochii. Scăldat de lumina puternică a zilei, capul lui frumos şi slăbit zăcea pe perna albă ca un cap de mort… De altfel, era într-adevăr un om mort.
XXV
În grădina de la Nikolskoie, la umbra unui frasin înalt, şedeau pe o bancă Katia şi Arkadi. Jos, lângă ei, se întinsese Fifi, cu trupul ei lung, arcuit, mlădios, moţăind iepureşte, cum spun vânătorii. Tăceau amândoi. Arkadi ţinea în mână o carte întredeschisă, iar Katia lua din coş nişte firimituri de pâine albă şi le arunca unei mici familii de vrăbii care săreau şi ciripeau chiar la picioarele ei, cu acea îndrăzneală, îmbinată cu teamă, ce le este firească.
O adiere de vânt făcea să tremure frunzele frasinului şi mişca domol, încoace şi încolo, palide rotocoale de lumină
aurie pe cărarea întunecată şi pe spinarea galbenă a căţeluşei Fifi. Arkadi şi Katia erau învăluiţi în umbră şi numai arareori se aprindea în părul fetei o dungă vie de lumină. Tăceau amândoi, dar tocmai din felul cum tăceau şi cum şedeau alături, se vedea între ei o apropiere plină de încredere. Părea că niciunul dintre ei nu se gândeşte la cel de-alături, dar se bucură în taină că-l simte aproape. Şi feţele 179
lor se schimbaseră de când i-am văzut pentru ultima oară: Arkadi părea mai liniştit, iar Katia mai vioaie, mai îndrăzneaţă.
— Nu găseşti, începu Arkadi, că frasinul are, în ruseşte, nu nume foarte potrivit? Niciun copac nu pare atât de uşor şi de luminos în bătaia vântului!97
Katia ridică ochii şi spuse:
— Da! Iar Arkadi se gândi: „Ea nu-mi găseşte nicio vină în faptul că mă exprim frumos.”
— Nu-mi place Heine, nici când râde şi nici când plânge, începu Katia, arătând cu ochii spre cartea pe care Arkadi o ţinea în mână. Îmi place când e gânditor şi trist.
— Iar mie îmi place când râde, spuse Arkadi.
— Astea nu sunt decât urmele vechi ale înclinaţiilor dumitale satirice… („Urme vechi! gândi Arkadi. Dacă ar auzi-o Bazarov!”) Aşteaptă puţin! O să te schimbăm noi!
— Cine o să mă schimbe? Dumneata?
— Cine? Sora mea, Porfiri Platonîci, cu care nu te mai cerţi, mătuşa, pe care alaltăieri ai însoţit-o până la biserică,
