— Tot atât; de uşor se fâstâceşte în faţa dumneavoastră?
întrebă Bazarov.
— Oare… începu Anna Sergheevna şi, după ce se gândi puţin, adăugă: Acum s-a făcut mai încrezător, vorbeşte cu mine. Înainte mă ocolea. De altfel, nici eu nu-i căutam tovărăşia. El şi cu Katia sunt foarte buni prieteni.
Bazarov se simţi înciudat. „O femeie nu se poate lipsi de şiretlicuri!” gândi el.
— Spuneaţi că vă ocolea, făcu el cu un zâmbet rece, dar cred că nu v-a rămas o taină faptul că a fost îndrăgostit de dumneavoastră?
— Cum? Şi el? îi scăpa Annei Sergheevna.
— Şi el! repeta Bazarov, făcând o plecăciune plina de smerenie. E cu putinţă să nu fi ştiut dumneavoastră şi să vă
fi spus eu o noutate?
Anna Sergheevna îşi plecă ochii:
— Te înşeli, Evgheni Vasilici!
— Nu cred. Dar poate că n-ar fi trebuit să pomenesc de asta. „Iar tu nu-mi mai umbla altădată cu şiretlicuri!” adaugă
el pentru sine.
— De ce să nu fi pomenit? Socot însă că şi aici ai dat o însemnătate prea mare unei impresii trecătoare. Încep să
cred că ai tendinţa să exagerezi.
— Mai bine să nu mai vorbim de asta, Anna Sergheevna.
— Dar de ce? întrebă ea, şi tot ea aduse vorba despre altceva Se simţea totuşi stânjenită în preajma lui Bazarov, deşi îi spusese şi lui, şi voia să se încredinţeze şi dânsa, că
totul era uitat. Schimbând cu el vorbele cele mai obişnuite, glumind, chiar, era totuşi cuprinsă de un fel de teamă. Tot astfel oamenii, pe un vapor în larg, vorbesc şi râd la fel de nepăsători, ca şi cum s-ar afla pe pământ; dar de îndată ce se iveşte cea mai mică oprire sau cel mai mic semn neobişnuit, se poate citi pe toate chipurile o deosebită
189
îngrijorare care dovedeşte că teama de primejdie nu i-a părăsit nicio clipa.
Convorbirea Annei Sergheevna cu Bazarov nu ţinu prea mult. Ea începu să cadă pe gânduri, să răspundă la nimereală şi, în sfârşit, îl pofti în salon, unde erau prinţesa şi Katia.
— Dar Arkadi Nikolaevici unde-i? întrebă stăpâna casei şi, aflând că nu se mai arătase de mai bine de un ceas, trimise după el. N-a fost uşor de găsit. Se refugiase în cel mai îndepărtat colţ al grădinii şi, cu bărbia proptită în mâini, şedea cufundat în gânduri. Adânci şi grave erau aceste gânduri, însă nu triste. Ştia că Anna Sergheevna şi Bazarov vorbesc între patru ochi, dar nu simţea gelozie ca înainte vreme. Dimpotrivă, chipul i se lumina din ce în ce. Părea că
în acelaşi timp se miră, se bucură şi e gata să ia o hotărâre.
XXVI
Răposatului Odinţov nu-i plăcuseră niciun fel de inovaţii; totuşi făcuse oarecare concesiuni „gustului rafinat” şi de aceea ridicase în parcul lui, între seră şi iaz, un fel de portic grec, clădit din cărămidă rusească. În peretele din spate al acestui portic sau galerie erau şase firide pentru statuile pe care Odinţov intenţiona să le comande din străinătate.
Statuile urmau să înfăţişeze: SINGURĂTATEA, TĂCEREA, CUGETAREA,
MELANCOLIA,
PUDOAREA
şi
SENSIBILITATEA. Una dintre ele, ZEIŢA TĂCERII, cu un deget la buze, fusese adusă şi aşezată la locul ei, dar în aceeaşi zi copiii de la curte îi spărseseră nasul şi, deşi pietrarul din vecinătate luase asupra lui să-i facă un nas „de două ori mai frumos decât cel vechi”, Odinţov poruncise să
190
fie scoasa; statuia se pomeni într-un colţ al hambarului unde se treiera grâul şi unde rămase ani îndelungaţi, stârnind groaza muierilor din sat, care credeau în tot felul de semne.
Partea din faţă a porticului era demult năpădită de tufe dese.
Numai capitelele coloanelor răsăreau deasupra verdeţii.
Înăuntrul porticului era răcoare chiar şi la amiază. Annei Sergheevna nu-i plăcea să-şi petreacă vremea în acel loc de când văzuse acolo un şarpe de casă; însă Katia se ducea adesea să stea pe banca mare de piatră, aşezată într-una dintre firide. La răcoare şi umbră, citea, lucra sau se lăsa în voia acelui simţământ de linişte deplină, cunoscut pe semne de fiecare dintre noi şi al cărui farmec este de a pândi, aproape inconştient, valul puternic al vieţii ce se rostogoleşte neostoit în jurul nostru şi în noi înşine.
A doua zi după sosirea lui Bazarov, Katia şedea pe banca ei preferată, iar alături, din nou, Arkadi. Ei o rugase să
meargă împreună la „portic”.
Până la dejun mai era aproape o ora. Dimineaţa înrourată
făcea loc unei zile de arşiţă. Chipul lui Arkadi îşi păstra expresia din ajun; Katia părea îngrijorată. Îndată după
gustarea de dimineaţă, sora ei o chemase în birou şi după ce, mai întâi, o alintase, ceea ce, o cam înfricoşa întotdeauna pe Katia, o sfătuise să fie mai reţinută în purtarea ei faţă de Arkadi şi, mai ales, să se ferească de a sta de vorbă cu el între patru ochi, lucru pe care l-ar fi observat şi mătuşa lor şi toată casa. În afară de aceasta, din seara de ajun, Anna Sergheevna nu era în apele ei; de altfel şi Katia se simţea stânjenită, de parcă ar fi fost vinovată cu ceva. Îndeplinind acum rugămintea lui Arkadi, fata îşi spusese că o face pentru cea din urmă oară.
— Katerina Sergheevna! începu el cu un fel de îndrăzneală
