103 Aesculap, în mitologia greco-romană, zeul medicinii.
104 Eu… am (germ.).
212
Ea îl privi pe Bazarov… şi se opri lângă uşă, atât de tare fu impresionată de obrazul lui congestionat, şi totodată ca de mort, de ochii lui tulburi aţintiţi asupra ei. O cuprinse un fel de spaimă rece şi chinuitoare, şi în aceeaşi clipă îi fulgeră
prin minte gândul că n-ar fi simţit acelaşi lucru dacă l-ar fi iubit cu adevărat.
— Vă mulţumesc, spuse el cu greu. Nu m-am aşteptat. E o faptă bună. Iată că ne-a fost dat să ne mai vedem o dată, aşa cum aţi făgăduit.
— Anna Sergheevna a fost atât de bună… începu Vasili Ivanovici.
— Tată, lasă-ne singuri. Anna Sergheevna, îngăduiţi? Cred că acum… Şi făcu semn cu capul spre trupul său neputincios.
Vasili Ivanovici ieşi.
— Va mulţumesc, repetă Bazarov. E un gest de ţarină. Se pare că şi ţarii îi vizitează pe muribunzi.
— Evgheni Vasilci, nădăjduiesc că…
— Eh, Anna Sergheevna, să vorbim cinstit. Cu mine s-a sfârşit. Am căzut sub roată. Deci nu face să te gândeşti la viitor. Moartea e o chestie veche, dar pentru fiecare e nouă; până acum nu mi-e frică… iar pe urmă vine pierderea conştiinţei şi adio! (Făcu un gest slab cu mâna.) Ce să vă mai spun… Că v-am iubit? Nici înainte n-avea niciun rost, iar acum şi mai puţin. Iubirea e o formă, iar propria mea formă a şi început să se descompună. Să vă spun mai bine cât sunteţi de bună! Şi acum, uite, staţi aici cu mine atât de frumoasă…
Pe Anna Sergheevna o trecu un fior.
— Lăsaţi, nu vă îngrijoraţi… staţi jos colo… nu vă apropiaţi de mine, boala mea este contagioasă.
Anna Sergheevna străbătu repede odaia şi se aşeză pe fotoliul de lângă divanul pe care era culcat Bazarov.
— Cât de mărinimoasă sunteţi! şopti el. Oh, cât de aproape şi cât de tânără, de proaspătă, de curată… în odaia asta hâdă… Ei, rămâneţi cu bine! Să trăiţi ani mulţi e cel mai bun 213
lucru, şi profitaţi de viaţă cât mai e vreme! Priviţi ce spectacol dezgustător: un vierme, pe jumătate strivit, care se mai zvârcoleşte. Şi eu care credeam că am să fac o mulţime de lucruri, că n-am să mor; nici gând! Că am o misiune de îndeplinit, că sunt un gigant! Iar acum toată misiunea gigantului este să moară cât mai cuviincios, deşi nu-i pasă
nimănui de asta… Oricum, n-am să mă văicăresc.
Bazarov tăcu, căutându-şi paharul cu mâna. Anna Sergheevna îi dădu să bea fără să-şi scoată mănuşile şi ţinându-şi cu teamă respiraţia.
— Pe mine o să mă uitaţi, reîncepu el, morţii cu morţii, viii cu viii. Taică-meu o să vă spună: „Ce om pierde Rusia…”
Prostii. Dar nu-l dezamăgiţi pe bătrân. Lăsaţi-l să spună, dacă-i face plăcere… Mângâiaţi-o şi pe mama. Ştiţi, în lumea dumneavoastră mare, oameni ca ei poţi să-i cauţi cu lumânarea, că nu-i găseşti… Rusia are nevoie de mine… Nu, se vede că n-are nevoie. Dar de cine e nevoie? E nevoie de cizmar, de croitor, de măcelar… măcelarul… vinde carne…
staţi puţin că mă încurc… aici e o pădure…
Bazarov îşi puse mâna pe frunte.
Anna Sergheevna se aplecă spre el.
— Evgheni Vasilici, sunt aici…
Bazarov îşi lăsă deodată mâna în jos şi se ridică puţin.
— Rămâneţi cu bine, rosti el cu o putere neaşteptată, iar ochii îi scânteiară pentru ultima oară… Rămâneţi cu bine…
Ascultaţi… atunci eu nu v-am sărutat… Suflaţi în candela care moare, ca să se stingă…
Anna Sergheevna îi atinse fruntea cu buzele.
— Ajunge! spuse el şi se lasă pe pernă. Acum… bezna…
Anna Sergheevna ieşi încetişor.
— Ce e? o întrebă în şoaptă Vasili Ivanovici.
— A adormit, răspunse ea abia auzit.
Bazarov n-avea să se mai trezească. Spre seară căzu în nesimţire, iar a doua zi muri. Părintele Alexei îi îndeplini toate datinile creştineşti. Pe când îl împărtăşea şi mirul sfânt 214
îi atinse pieptul, Bazarov întredeschise un ochi şi păru că la vederea preotului în odăjdii, a cădelniţei fumegânde şi a lumânărilor din faţa icoanei, ceva asemănător cu un fior de groază se oglindi pe chipul lui ca de mort. Când, în sfârşit, îşi dădu duhul şi casa se umplu de bocete, Vasili Ivanovici cuprins deodată de înverşunare, izbucni:
— Am spus că voi cârti! striga el răguşit cu faţa aprinsă şi schimonosit de durere, scuturând în aer pumnul, ca şi cum ar fi ameninţat pe cineva. Voi cârti, voi cârti! Dar Arina Vlasievna, cu faţa scăldată de lacrimi, se atârnă de gâtul lui şi amândoi căzură în genunchi.
— Aşa a fost, povesti apoi în odaia slugilor, Anfisuşka, erau unul lângă altul, cu capetele plecate, ca nişte oiţe la nămiază…
Dar arşiţa de amiază trece, se lasă seara, apoi noaptea, noaptea care adună la adăpostul ei tihnit, cu somn dulce, pe toţi cei chinuiţi şi osteniţi…
XXVIII
Au trecut şase luni. Era o iarnă albă cu tăcerea aspră a zilelor geroase şi senine, cu zăpadă deasa ce scârţâie sub paşi, cu chiciură trandafirie pe copaci şi un cer ca smaraldul palid, cu căciuli de fum deasupra hornurilor, volburi de aburi năvălind pe uşile o clipă deschise, cu feţele proaspete ale oamenilor muşcate de ger şi trapul grăbit al cailor răzbiţi de frig. Ziua de ianuarie era pe sfârşite, gerul serii încleşta parcă
