August 1861
220
POSTFAŢĂ
I. S. TURGHENIEV
(28 octombrie 1818—22 august 1883)
Se împlineşte un veac de la data de când în numărul 2 al revistei Russki vestnik pe anul 1862 vedea lumina tiparului romanul lui I. S.
Turgheniev Părinţi şi copii. Publicat într-o perioadă de aprigă luptă socială
şi politică, de ciocniri ideologice, specifice pentru atmosfera din Rusia de după reforma din 1861, inspirat din realităţile istorice imediate, romanul a oglindit în conţinutul său şi a ilustrat prin „drumul” său literar frământările epocii care i-a dat naştere. Şi dacă amintindu-ne de cuvintele poetului latin putem spune că orice carte „îşi are destinul său”108, cel al romanului Părinţi şi copii se situează printre cazurile mai complexe, nu tocmai lesne de rezolvat şi cu atât mai puţin de etichetat cu formule simpliste. Îndată după apariţia sa romanul a şi provocat articole polemice109; un schimb viu de opinii, o puternică luptă de idei care a avut o durată destul de lungă şi care, pierzând întrucâtva din intensitate, nu a dispărut cu desăvârşire spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi nici la începutul secolului al XX-lea. E interesant de remarcat că ea nu a încetat 108 Habent sua fata libelli — expresie aforistică atribuită poetului latin Terentianus Maurus (sec. II—III e.n.).
109 Chiar imediat după publicarea romanului, în numerele 3 pe anul 1862
ale unor reviste de seamă ca Sovremennik, Russkoe slovo, Otacestvennîe zapiski precum şi altele ( Vremea, Epoha etc.) încep să apară cronici, studii, articole, consacrate romanului. Interesant de remarcat numărul mare de materiale critice ce au fost publicate în primii ani după apariţia cărţii. Astfel între 1862—1864 în revista Sovremennik apar 18 articole, de amploare mai mare sau mai mică, în care se discută unele sau altele din problemele ridicate de romanul Părinţi şi copii, în Otecestvennîe zapiski 14
articole etc.
221
nici astăzi. Un reviriment al ei s-a putut observa nu de mult, când în presa sovietică de specialitate s-a discutat cu multă înflăcărare şi destulă
amploare despre Bazarov, despre sensul şi semnificaţia romanului lui I.
S. Turgheniev. Astfel încât cuvintele rostite altădată de Lunacearski îşi păstrează deplina lor valoare şi în vremea noastră: „Şi astăzi, deşi noi nu semănăm cu oamenii epocii aceleia, Părinţi şi copii rămâne un roman actual, şi toate discuţiile ce s-au purtat în jurul lui găsesc un anumit ecou în sufletele noastre”.
*
În 1862, când apărea noul său roman, Turgheniev era un scriitor matur, cu o activitate literară bogată, al cărui nume era cunoscut nu numai cititorilor din Rusia, dar şi celor din străinătate, îndeosebi din Franţa. În ansamblul creaţiei turgheneviene de până la acea dată, Părinţi şi copii marca o etapă nouă, iar dacă raportăm această operă la întregul drum scriitoricesc ea se prezintă ca un moment culminant în activitatea lui de romancier, ca un bilanţ pe linia evoluţiei artistice şi ideologice.
Totodată romanul a însemnat şi oglindirea în literatură a acelei epoci de cotitură din istoria Rusiei pe care o numim „anii şaizeci”, cu problemele ei specifice, cu eroii ei noi.
Primele încercări literare ale lui Turgheniev se situează încă în anii studenţiei, când el scrie poemul dramatic Steno (1834), precum şi o serie de poezii lirice, toate purtând amprenta romantismului. Interesul pentru literatură, deprinderea de a citi s-au născut de timpuriu în sufletul viitorului scriitor. În casa părintească de pe moşia de la Spasskoe-Lutovinovo (gubernia Orel), el avea la îndemână o bibliotecă bogată şi foarte variată, în rafturile căreia putea găsi operele cele mai reprezentative ale literaturii ruse şi străine. Lecturile împlineau, poate, în sufletul copilului lipsa unei vieţi de familie mai calde, mai prietenoase, ele sădeau năzuinţe nobile şi totodată îl ajutau să înţeleagă, mai devreme decât alţii, nedreptatea sistemului iobăgist, să condamne asuprirea ţăranilor, purtarea neomenoasă faţă de ei. „M-am născut şi am crescut, îşi va aminti mai târziu scriitorul, într-o atmosferă în care domneau ghionturile, bătăile, păruielile, palmele etc. Încă de pe atunci s-a înrădăcinat în sufletul meu ura faţă de sistemul iobăgist.”
Anii de studiu la Universitatea din Moscova, apoi la cea din Petersburg, urmaţi de o călătorie în străinătate şi de audierea unor cursuri la Universitatea din Berlin, de vizitarea Germaniei şi a Italiei au contribuit la formarea viitorului scriitor ca o personalitate multilaterală, cu preocupări serioase şi aspiraţii nobile, progresiste. În aceşti ani I. S.
Turgheniev manifestă interes pentru problemele de filosofie, pe care prietenia cu N. V. Stankievici şi M. A. Bakunin nu face decât să-l întărească. Dar literatura nu dispare nicio clipă din câmpul de preocupări 222
ale viitorului romancier. După cum o mărturiseşte singur autorul lui Rudin, în acei ani de început „Puşkin a fost pentru mine, ca şi pentru mulţi dintre cei de o vârstă cu mine, un fel de semizeu. Realmente ne închinam înaintea lui”. Dacă această puternică admiraţie a îngreunat, pe de o parte, într-o oarecare măsură afirmarea originală a talentului lui Turgheniev în perioada dată, ea l-a ajutat pe de altă parte, urmând pilda lui Evghenii Oneghin, a Căsuţei din Kolomna, a Povestirilor lui Belkin, să se orienteze pe drumul realismului. În creaţia lui Turgheniev care precede nemijlocit ciclul Povestirilor unui vânător (Paraşa – 1843, Moşierul – 1845, apoi Andrei Kolosov, Duelistul etc.) se poate urmări procesul de trecere de la romantismul devenit în literatura rusă un fenomen desuet la realismul critic, cu preluarea şi prelucrarea creatoare a tradiţiilor realiste ale lui Puşkin şi Gogol, contopite într-o simbioză originală. Şi desigur ca în procesul de căutare a unui drum nou în literatură, de situare apoi ferm pe poziţii realiste ca şi în întărirea simpatiilor democrate ale lui Turgheniev un rol de seamă l-a jucat şi prietenia cu Bielinski, care datează tocmai din această perioadă. Criticul democrat-revoluţionar care aprecia „inteligenţa excepţională” „gândirea originală şi viguroasă” a lui Turgheniev, şi-a dat seama că tânărul său prieten posedă „un talent poetic neobişnuit”.
Amintindu-şi de convorbirile purtate cu Bielinski, Turgheniev va releva mai târziu caracterul lor „filozofico-literar, critico-estetic şi poate chiar social”. Prietenia cu marele critic a întărit în sufletul viitorului romancier idealurile antiiobăgiste şi tendinţele umaniste, iar ideile estetice înaintate pentru care acesta milita au contribuit la situarea fermă a tânărului scriitor pe poziţiile realismului. După cum se ştie, de altfel, aceeaşi înrâurire a avut personalitatea remarcabilă a lui Bielinski şi asupra altor reprezentanţi ai tinerei generaţii de literaţi contemporani cu Turgheniev (Goncearov, Nekrasov, Dostoievski).
Şi nu e de loc lipsit de semnificaţie faptul că Hor şi Kalinîci (1847), prima schiţă din Povestirile unui vânător, operă ce a marcat o cotitură în evoluţia lui Turgheniev, datează din perioada celei mai intense comuniuni spirituale cu V. G. Bielinski, care a văzut de altfel în ea făgăduinţa „unui mare scriitor în viitor”. După cum e interesant de remarcat că nuvela Vătaful, de orientare atât de critică la adresa moşierimii ruse, a fost scrisă
în iulie 1847, concomitent cu Scrisoarea către Gogol, la Salzbrunn, în Germania, unde Turgheniev îl însoţise pe Bielinski şi unde cei doi trăiau într-o atmosferă de strânsă prietenie.
Ciclul Povestirilor unui vânător, apărut în întregime (1852), după
moartea marelui critic democrat-revoluţionar, se înscrie sub semnul artei realiste. El ilustrează şi prin conţinutul său şi prin forma sa artistică
crezul estetic al „şcolii naturale”.
Ideea care străbate ca un fir roşu această operă şi reuneşte schiţele şi povestirile ce o compun într-un ciclu, într-un tot unitar, este 223
condamnarea iobăgiei. Autorul însuşi mărturiseşte că el a cuprins în cuvântul iobăgie, „toate fenomenele împotriva cărora a hotărât să lupte până la capăt, cu care a jurat să nu se împace niciodată”. Problema dezbătută de Turgheniev în Povestirile unui vânător era de mare importanţă; ea era, de fapt, problema centrală a vieţii ruseşti din acea vreme în care, cum arată Lenin, toate chestiunile sociale „se reduceau la lupta împotriva iobăgiei şi a rămăşiţelor ei”. Scriitorul a atacat această
problemă în chip direct, zugrăvind pe primul plan traiul ţăranului rus, înfăţişându-ne tabloul satului din Rusia feudală. În anii în care îşi scrie Turgheniev Povestirile unui vânător tematica ţărănească se afirma tot mai intens în literatura rusă. Ilustrată prin scrierile lui Grigorovici (Satul, Anton-nenorocitul), ale lui Dal, prin poeziile lui Nekrasov (Troica, Grădinarul etc.) ea va căpăta şi mai multă amploare în preajma lui 1860
şi după această dată (în creaţia lui Nicolai Uspenski, Reşetnikov, Levitov).
În opera lui Turgheniev tematica ţărănească este tratată în chip original, Povestirile unui vânător deosebindu-se şi de schiţele cu colorit etnografic ale lui Dal, ca şi de nuvelele cu oarecare iz sentimental-moralizator ale lui Grigorovici.
Urmărind zugrăvirea unei imagini autentice a vieţii ruseşti, scriitorul pune faţă în faţă cele două clase: moşierii, exploatatori şi asupritori, şi ţăranii exploataţi, asupriţi. Înfăţişând figuri variate de ţărani, temperamental şi psihologic diferenţiate, autorul realizează o galerie bogată de tipuri reprezentative ale poporului rus. Aici găsim pe Hor, om practic, harnic, isteţ; pe Ovsiannikov, hotărât şi înţelept; pe Kalinîci, poet din fire; pe Kassian cu dragostea lui pentru natură şi adevăr; pe iscusitul cântăreţ Iakov şi pe mulţi alţii. În genere, ţăranii apar ca purtători ai unor idei şi idealuri pozitive, sunt oameni înzestraţi, inteligenţi, virtuoşi, cu sufletul curat, bogat în sentimente frumoase.
Şi în opoziţie cu ei ne este prezentată galeria moşieri lor: Polutîkin, un om ridicol şi de nimic; Zverkov, al cărui nume vine să sublinieze esenţa antiumană a firii sale sălbatice (zver – în l. rusă fiară); Penoeikin, al cărui rafinament şi cultură de paradă fac şi mai respingătoare şi mai hidoasă
firea-i despotică; Stegimov, cel patriarhal şi „bun din cale afară”, ai cărui iobagi sunt bătuţi cu vergile şi pedepsiţi la fiecare pas.
Desigur că această contrapunere avea în primul rând un scop demascator. Referindu-se la Penocikin „un moşier civilizat, cult, instruit, cu maniere gingaşe, cu lustru european”, Lenin sublinia procedeul lui Turgheniev de a dezvălui esenţa antiumană a acestui personaj: „Moşierul lui Turgheniev este şi el o persoană «umană»… în comparaţie cu Saltîciha, de exemplu, atât de «uman», încât nu se duce el însuşi la grajd să
supravegheze dacă s-au luat toate măsurile pentru biciuirea lui Fedor…
Acest moşier nu-şi permite nici să-l lovească, nici să-l certe pe lacheu ci, ca un om cult ce este, cu maniere gingaşe şi umane, «ia măsuri» de 224
departe, fără zgomot, fără scandal, fără «demonstraţie publică»”110.
