Jonathan se rădea, în timp ce stătea cu ochii pe curtea lui Gary.
Căpcăunul urla la bieţii copii, care nu păreau să fi făcut cine ştie ce prostie.
173
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Căutând încărcătorul aparatului de ras, dădu peste loţiunea pe care o folosea pe vremuri ca să-şi vopsească primele fire de păr alb.
Zâmbi şi o aruncă în micul coş de gunoi din baie. În momentul în care puse mâna pe încărcător, cineva începu să sune cu putere la uşă.
Jonathan coborî scara de lemn îngustă, vopsită în alb, şi deschise.
Un bărbat la costum şi cravată îi băgă sub nas o legitimaţie cu insignă metalică şi fotografie.
— James Gordon, executor judecătoresc.
Şi-i întinse un plic.
— Aveţi aici o somaţie de la Banca Statului California. După cum veţi putea citi, aveţi cincisprezece zile pentru a plăti descoperirea de cont. În caz contrar, voi reveni pentru a face un inventar al mobilierului.
Jonathan rămase fără cuvinte.
— Semnaţi, vă rog, aici, mai zise executorul, întinzându-i un formular şi un stilou.
***
Gary îşi suprimă un frison când văzu micul plic bej din cutia de scrisori. Era singurul din acea dimineaţă. Aruncă o privire spre bulevard, apoi oftă. Traversând magazinul, le zise copiilor care, aşezaţi la masă, luau micul dejun:
— Grăbiţi-vă, deschidem imediat!
Ieşi în curte şi închise cu grijă uşa în urma lui. Apoi rupse plicul şi scoase foaia. Aceeaşi hârtie bej, fină la pipăit, de data trecută.
Bunici îi iubeau pe părinţi tăi, dar nu ştiau cum să ie-o spună.
174
- LAURENT GOUNELLE -
Fixă vreme îndelungată textul, pe care îl reciti maşinal de mai multe ori. Pentru numele lui Dumnezeu, ce voiau de la el? Cine îi juca festele astea? Ce se întâmpla cu viaţa lui?
***
Lui Raymond nu-i venea să creadă. Niciun locşor la
Stel a’s.
Nici cât s-arunci un ac. Şi îndrăzneau să i-o spună tocmai lui, care făcea practic parte din peisaj de aproape patruzeci de ani. Era prima dată
când îi aduceau un astfel de afront, iar umilinţa îi ardea faţa şi îl făcea să transpire de mânie.
Profund rănit, se îndreptă spre alt local, situat undeva mai departe, la periferia zonei obişnuite. Un loc în care aşa-numiţii beautiful people nu puneau niciodată piciorul. Îşi simţea picioarele de plumb, ca şi cum cineva i-ar fi înlocuit camera din geantă cu un pietroi de două tone.
Împinse uşa, intră şi se instală la bar fără să-şi scoată ochelarii de soare.
— O bere Bud.
Bău până când alcoolul începu să-i alunge umilinţa.
Oftă adânc şi se destinse puţin. Genul ăsta de lovitură nu făcea bine la tensiune.
Sfârşi prin a se întoarce şi aruncă o privire prin sală.
Ceea ce văzu îl lăsă mască.
Warren, antrenorul lui Austin, lua masa cu sponsorul principalului său adversar, Jack Volsh, singurul în măsură să-i sufle titlul.
Inamicul declarat al elevului său.
Raymond nu-şi putea reveni.
Treaba asta nu mă priveşte, dar acolo se petrece ceva necurat.
Cu siguranţă, nu era o întâmplare că cei doi veniseră într-un local în care ştiau că nu se vor întâlni cu cineva cunoscut.
Şi atunci…
175
