— Dar, când îi întrebăm pe oameni dacă sunt fericiţi, sunt mai mulţi cei de şaizeci de ani care răspund „da”, decât cei de douăzeci…
Duse ceaşca la gură.
— Pe vremuri, în sate, toată familia mergea săptămânal la cimitir, ca să-şi viziteze rudele moarte. Oamenii vorbeau cu ele în gând ori cu voce tare şi astfel păstrau o legătură cu strămoşii, ceva care îi unea. Şi, în timp ce adulţii întreţineau legăturile şi îngrijeau florile, copiii se jucau printre morminte, fără nicio problemă, obişnuindu-se cu moartea.
Margie bău câteva guri de ceai şi Jonathan făcu la fel. Căldura binefăcătoare i se răspândi prin corp şi îl făcu să se destindă.
— În ziua de azi, negarea morţii e la ordinea zilei, reluă ea. Asta explică obsesia unora de a refuza limitele, fie că o fac pe plan fizic, 207
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
financiar, al statutului, al relaţiilor intime ori al puterii… Din cauza asta în prezent îi admirăm până la adulaţie pe marii sportivi, care forţează limitele corpului uman, ori pe oamenii celebri care, prin poziţie sau prin ceea ce fac, dau senzaţia că înving moartea…
Puse ceaşca jos.
— Totuşi, vezi tu, paradoxal, tocmai conştientizarea limitelor noastre poate fi eliberatoare. Doar când le acceptăm cu adevărat putem să creştem, să ne dezvoltăm creativitatea şi chiar să
realizăm lucruri uimitoare. Şi cum cea mai importantă dintre limite, de neevitat, este moartea… viaţa noastră începe cu adevărat în ziua în care conştientizăm şi acceptăm cu adevărat faptul că într-o zi vom muri.
Fluturele de pe hortensie îşi luă zborul fericit, imprimând florii o uşoară mişcare ondulatorie.
În depărtare, pe ocean, velierul părea să fi găsit în sfârşit o adiere de vânt care să-l poarte mai departe.
Jonathan nu spuse nimic. Chiar dacă era încă supărat pe mătuşa lui pentru suferinţa pe care falsa predicţie i-o cauzase, în adâncul sufletului ştia că, doar după ce depăşise teama de moarte, începuse să aprecieze cu adevărat viaţa, ca niciodată înainte. Începuse atunci să-i înţeleagă pe oamenii care, atinşi de o boală gravă, se declarau recunoscători pentru răul care îi atinsese.
— Conştiinţa morţii ne permite să ne eliberăm de iluzii, zise Margie. Realizăm brusc ce are cu adevărat importanţă în viaţa noastră. Tot restul, care până atunci ne acapara atenţia şi energia, trece pe planul al doilea. Orbirea noastră încetează, himerele dispar.
Atunci ne permitem să fim noi înşine, să exprimăm ceea ce simţim, să trăim ceea ce vrem să trăim.
Puse la loc ceainicul, după care adăugă:
— Să trăieşti bine înseamnă să te pregăteşti să mori fără regrete.
Jonathan confirmă în tăcere.
208
- LAURENT GOUNELLE -
— Şi-apoi, să ştii că moartea nici nu e aşa teribilă cum pare.
Fiecare are propria părere despre ea, propriile credinţe. Dar chiar lăsând la o parte interpretările religioase, e mult mai rezonabil să
crezi că moartea e doar o trecere spre o altă stare, spre o altă formă
de viaţă, decât să ai convingerea că nu suntem decât materie care se preface în ţărână. Chiar cei mai înfocaţi susţinători ai acestei viziuni materialiste sunt incapabili să ofere dovezi. De partea cealaltă, avem nenumărate mărturii, toate convergente, ale persoanelor care au trăit experienţe de moarte clinică. Toţi o descriu ca pe o stare de bine, de iubire, de frumuseţe, de lumină şi, de atunci încolo, nu se mai tem de moarte.
— Am citit şi eu despre câteva dintre ele, ai dreptate.
— Numeroşi sunt şi cei care au intrat într-o comă profundă, într-o stare de aproximativă moarte cerebrală şi care, reveniţi la viaţă în mod inexplicabil, au fost capabili să descrie cu precizie evenimentele care se petreceau în jurul lor în acel timp, cuvintele schimbate de vizitatori ori de medici şi chiar, uneori, ceea ce se petrecea… într-o altă cameră. Mulţi chirurgi au adunat mărturii ale pacienţilor operaţi care, la trezirea din anestezie, au povestit cu amănunte acţiunile şi cuvintele personalului medical din timpul operaţiei şi au putut descrie obiectele existente într-un alt salon, în care nu fuseseră niciodată. Li s-a întâmplat până şi oamenilor de ştiinţă… materialişti! Inutil de adăugat că de atunci încolo şi-au mai revizuit poziţia…
Începu să râdă, după care adăugă:
— Desigur, nu putem trage nicio concluzie din aceste experienţe personale, dar e tentant să credem că sufletul, pe care l-am asimilat adeseori cu creierul, nu e captiv în trupul nostru, ci se poate elibera, chiar detaşa complet, într-o zi.
La această imagine, una în care voia să creadă şi el, Jonathan zâmbi. Margie tăcu. Grădina, învăluită într-o linişte aproape sacră, 209
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
părea adormită. Apoi se auzi cântecul unei păsări. O mierlă cu pene de un negru intens apăruse la câţiva metri de ei.
Dintr-odată, lui Jonathan îi veni o idee. Se întoarse spre Margie.
— Cu ţiganca ţi-ai asumat riscuri mari. Puteam să reacţionez urât, s-o sfârşesc prost…
Ea îi adresă cel mai luminos zâmbet posibil.
— Te cunoşteam destul de bine, dragul meu, ca să-ţi ghicesc reacţiile. Şi apoi, zise ea cu ochii strălucind de maliţie, coborând vocea ca şi cum i-ar fi mărturisit un păcat, eram sigură că vei veni să mă cauţi!
Jonathan se uită la mătuşa lui cu ochi de ştrengăriţă şi faţă
radioasă. Era cu siguranţă o mare figură!
Apoi îşi lăsă privirea să îmbrăţişeze grădina şi panorama sublimă
pe care natura o oferea până la orizont, unde oceanul se cufunda în cer. Vântul de vest, ce începuse să bată, atrăsese şi alte veliere.
Respiră profund. Aerul marin avea parfum de eternitate.
210
- LAURENT GOUNELLE -
42
Săptămânile trecuseră şi, după un val de frig tomnatic, căldura revenise în forţă într-o frumoasă vară indiană care le readuse cheful de viaţă locuitorilor şi turiştilor din San Francisco.
Sătul de lungile după-amiezi în faţa televizorului, Ryan revenise la camera de luat vederi din spatele lungilor storuri negre. Nu mai filma de multă vreme, dar, cu căştile microantenei parabolice la urechi şi ochiul în spatele obiectivului, observa clienţii de pe terasă
şi le asculta conversaţiile. Fără să ştie prea bine de ce.
Desfăcu o cutie de cola, bău o gură, îşi şterse pe tricou mâinile transpirate, apoi se întoarse la post.
Un Porsche cabriolet tocmai parca de-a lungul străduţei ce mărginea cafeneaua, colţ cu bulevardul. Din maşină coborî Michael.
Ryan îl urmări cu privirea, apoi zâmbi: de cincisprezece zile, de când îl văzuse cu această maşină, era prima dată când Michael nu se întorcea după câţiva paşi ca să arunce o privire bolidului.
Se aşeză la o masă şi se uită în jur ca să verifice dacă atrăsese atenţia. În privinţa asta, nu se schimbase. Făcu semn chelnerului.
