***

În acea zi, ceaţa refuza să se ridice şi soarele se hotărâse să

tragă chiulul până pe seară. Clopotul sună şi tramvaiul se opri. În aerul încărcat de umiditate, se ghicea parfumul îndepărtat al oceanului.

Jonathan mergea pe bulevard. Cu toate că vacanţa era pe sfârşite, turiştii rămăseseră în număr mare în oraş, profitând de 200

- LAURENT GOUNELLE -

vremea bună din extrasezon. Tramvaiul trecu pe lângă el, pregătindu-se silenţios să urce dealul. Avocatul însărcinat să se ocupe de vânzarea cabinetului avea biroul în apropiere. Dacă ar ieşi devreme de la întâlnire, ar putea s-o sune pe Angela pentru a se întâlni la un pahar, pe faleză.

Mergea liniştit, când, deodată, o viziune îi îngheţă sângele-n vine şi încremeni: în faţa lui, la doar câţiva metri, era ţiganca care îi prezisese că va muri. Cea tânără, pe care nu mai reuşise s-o găsească. Aşezată sub un copac de pe marginea bulevardului, părea adormită, cu ochii închişi.

Tulburat de emoţiile care-l năpădeau, Jonathan rămase nemişcat, uitându-se la ea. Apoi îşi reveni şi se îndreptă spre ea în tăcere. Ea trebuie că-i simţise prezenţa căci, după o clipă, deschise ochii. Nu avu nicio reacţie, nu încercă să fugă ca ultima dată. Dimpotrivă, rămase acolo, privindu-l fără să spună nimic. El a fost cel care, întrun târziu, rupse tăcerea.

— Am încercat să te găsesc, atunci, data trecută…

Ea nu reacţiona şi continuă să-l fixeze cu ochii aceia mari, tenebroşi.

— Voiam să vorbesc cu tine… să aflu mai multe.

Tăcere.

— În cele din urmă, am dat de sora ta… Ea mi-a confirmat…

predicţiile tale.

Tânăra rămase impasibilă. Faţa ei era serioasă, dar lui i se păru că întrezăreşte un licăr de compasiune în întunecimea privirii ei.

Oamenii treceau prin spatele lui, pe trotuar, maşinile circulau pe bulevard şi, din când în când, el simţea în spinare suflul silenţios al câte unui tramvai. Dar toată acea vânzoleală părea îndepărtată, fără

legătură cu el, ca şi cum el şi ea se găseau într-un balon de săpun separat de restul lumii.

— Ai ceva să-mi spui? sfârşi prin a o întreba, neştiind nici el la ce spera.

201

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Ea continua să-l privească în tăcere. Apoi spuse cu acea voce care vibra încă de sentinţa pe care o pronunţase nu demult:

— Întreab-o pe mătuşa ta!

202

- LAURENT GOUNELLE -

40

Minge de meci.

Cu o mişcare rapidă, Austin îşi şterse transpiraţia care-i curgea pe frunte, înainte să-i intre în ochi.

Concentrează-te! O să câştigi!

Tensiunea plutea în public, ca pe un cer de furtună atât de încărcat, încât te aşteptai să vezi ţâşnind scântei în jurul tău. Înainte de fiecare minge, oamenii tuşeau în tribune, ca şi cum ar fi încercat să scape de stres.

Austin era pe teren de aproape patru ore, în plin soare, dar fără să

simtă vreo urmă de oboseală. În timpul meciului nu simţea niciodată oboseala. Întreaga lui fiinţă era concentrată la joc şi unicul lucru pe care-l simţea era chemarea irezistibilă a victoriei.

Finala se dovedea mai dură decât se gândise. Scorul, foarte strâns. Volsh câştigase două seturi, el la fel, iar în al cincilea erau la egalitate. Tie-break-ul începuse. Austin conducea cu 6–5, dar era rândul lui Volsh să servească. Dacă greşea, Austin câştiga meciul, turneul şi rămânea în analele tenisului. Dacă, dimpotrivă, Volsh câştiga două puncte, meciul era al lui. Niciodată, în întreaga sa carieră, Austin nu se găsise într-o situaţie atât de periculoasă, în care totul se juca în ultimul moment, ca şi cum ar fi luptat patru ore pentru nimic.

Volsh aruncă mingea în aer şi lovi ca o brută.

— Neţ! strigă arbitrul.

— Fault! adăugă el după ce mingea căzu în partea greşită.

Perfect.

Volsh bătu de câteva ori o altă minge. Un tic nervos îi crispă faţa într-o grimasă trecătoare. Austin simţi că o să câştige acel punct.

Volsh lansă mingea şi lovi, cu mai puţină forţă decât data trecută.

— Fault! urlă arbitrul. Game, set şi meci, Austin Fisher!

203

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Aplauzele răsunară pe imensul stadion şi totul se petrecu foarte repede. Lumea trecu de barierele de protecţie şi năvăli pe teren.

Volsh înaintă spre fileu pentru a-şi saluta adversarul.

Austin rămăsese încremenit. Nu făcu un pas.

Nu făcu nicio mişcare, pentru că ştia.

Ştia că mingea lui Volsh nu ieşise din teren. Căzuse pe linie, pe partea interioară. Perfect valabilă.

Nimeni nu sesizase. Poate că fusese singurul care văzuse. Dar văzuse.

Şi acum trăia o dilemă teribilă. Dacă nu spunea nimic, intra în istorie, devenind cel mai mare campion al tuturor timpurilor. Dacă

mărturisea adevărul, risca să ia totul de la capăt. Şi trebuia să se decidă repede, acum, pe loc.

Organizatorii turneului se grăbeau deja să aşeze podiumul. Toată