***
— Delicioase prăjiturile alea!… Bravo, bătrâne!
Gary se uită cruciş la client. Un tip de vreo patruzeci de ani, bine îmbrăcat. Nu-l mai văzuse niciodată pe-acolo. Oricum, nu era vreun obişnuit de-al casei.
— Mai iau trei, nu, mai bine patru, adăugă el.
Gary ambală brioşele şi încasa în tăcere.
— Super, continuă tipul. O seară bună şi, încă o dată, mersi!
Proprietarul îl urmări din priviri până la uşă.
Ce naiba avea toată lumea începând de dimineaţă? Ce-i apucase? Toţi se purtau ciudat. Ceva nu era în regulă. Şi apoi, de ce erau atât de numeroşi? Niciodată nu avusese atâţia clienţi într-o singură zi. Niciodată. Nici n-avusese timp să facă o pauză ca să
cureţe cuptoarele.
Realiză dintr-odată că puştii lui zbierau afară. Până atunci nici nu-i mai supraveghease, de ocupat ce era. Şi ar fi trebuit, pentru că nu făceau decât nebunii. Erau la fel ca brioşele în cuptor: le întorci spatele cinci minute şi… adio!
— Dumneavoastră sunteţi Gary?
Ridică ochii. O necunoscută venea spre el cu un zâmbet bizar pe faţă şi o pălărie cum nu mai văzuse niciodată. Ce mai voia şi asta?
— Sunt absolut delicioase prăjiturile alea!
Gary o inspectă un moment. Cu vocea ei înaltă şi pătrunzătoare, tipa părea o cântăreaţă de operă, de-alea pe care le vezi uneori la televizor, zbierând ca şi cum le-ar sugruma cineva.
— Nu sunt prăjituri, sunt brioşe…
162
- LAURENT GOUNELLE -
— Daţi-mi două, vă rog. Sunt atât de bune, de pufoase! Sunteţi cel mai bun patiser! Excelente! Geniale! O! Le ador!
Şi nu se mai oprea. Apoi luă punga şi plecă extaziată, scoţând note ascuţite ca tipele care juisează în filme. În filme, pentru că în realitate aşa ceva nu există.
— O, dom’le, ce super sunt covrigii! Cât costă nebuniile astea?
Era ziua ciudaţilor.
— Nu sunt covrigi, sunt brioşe. Un dolar cele simple, un dolar treizeci şi cinci celelalte.
— Bun, atunci una simplă. Nu vreau să mănânc rahat, dar eşti super, omule, ţi-o spun pe de-a dreptul: sunt bune rău!
Gary se încruntă. Se gândi la puştii lui. Trebuia să fie puţin mai sever cu ei. Doamne fereşte să devină ca ăsta.
— Mulţam încă o dată! M-ai dat pe spate cu… produsele tale.
— Bună seara, mă grăbesc puţin, zise o tânără. Îmi daţi două la pachet? Cu bucăţele de ciocolată.
I le ambală în tăcere.
— E supertare ce-aţi făcut. De obicei, trec prin faţă fără să intru…
Gary o privi ieşind.
Bizară zi. Toată lumea îi zâmbea, îi făcea complimente. Ca şi cum s-ar fi vorbit să-şi bată joc de el.
Cu toate astea, seara, când se duse în sfârşit la culcare, mort de oboseală, un mic surâs apăru pe buzele lui, fără să ştie de ce.
Nebunia acelor oameni îl contaminase probabil şi pe el.
163
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
31
Jonathan îşi privi asociatul. De ceva vreme, Michael era diferit, mai puţin jovial în relaţia cu el, chiar dacă, pe de altă parte, nu-şi pierduse simţul umorului. Cu siguranţă, nu-i putea ierta noua manieră de lucru, mai puţin productivă. Şi totuşi, asta nu-i afecta şi lui salariul, fiecare beneficiind de comisioane din propriile contracte.
Într-un sens, îl înţelegea. Între asociaţi e ca într-un cuplu: dacă
unul evoluează diferit de celălalt, coabitarea poate deveni dificilă.
Inevitabil, îi trecu prin faţa ochilor imaginea Angelei. După
umilinţa pe care o simţise deschizându-şi sufletul în faţa ei, se evitaseră cu grijă. Jonathan se vedea cu Michael la cafea o dată la două zile. Un fel de acord tacit, niciodată formulat.
