— E un nemernic.

— Cred că e mai mult de plâns decât de invidiat…

Angela dădu din cap înciudată.

— N-am niciun chef să mă lupt, zise Jonathan. Nu vreau să-mi petrec cât mi-a mai rămas de trăit în conflict cu cineva.

Angela se încruntă.

— De ce spui una ca asta? Nu-ţi ceream să ne răzbunăm până la sfârşitul vieţii tale şi…

Jonathan schimbă subiectul. Nu era momentul să-i spună de prezicerea ţigăncii.

— Hai să plecăm şi-ţi promit că voi găsi altceva. Nu ştiu încă ce anume, dar îţi promit că-l voi face să se căiască.

O jumătate de oră mai târziu se îndreptau spre terasă ca să

mănânce de prânz. De departe, văzură o mulţime bizară agitându-se acolo. Se apropiară, apoi, brusc, cineva ţipă: „El e!” şi toţi se întoarseră spre Jonathan care rămase pe loc, trăsnit, în timp ce câţiva jurnalişti, cameramani şi reporteri, se precipitară în direcţia lui.

***

Ce valoare avea reuşita în condiţiile acelea?

Începând din ajun, întrebarea revenea constant în mintea extrem de tulburată a lui Austin Fisher. Revelaţia strategiei antrenorului său îl lovise ca un trăsnet, lăsându-l pradă unor frământări pe care nu le mai simţise niciodată.

197

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Să-l umilească doar ca să-l facă să reacţioneze, călcându-i în picioare stima de sine ca să-l ajute să câştige…

Deci asta era!

Întrebarea care-l obseda şi-l măcina fără încetare era: ar fi reuşit şi fără toate astea? Victoriile ar fi existat dacă nu i-ar fi zgândărit rănile narcisice, deşteptându-i dureri trecute pentru a-i trezi setea de răzbunare, nevoia maladivă de a-şi demonstra valoarea?

La televizorul dintr-un colţ al camerei, lăsat pe un canal de ştiri, imaginea unei celebrităţi traversă ecranul. Austin respiră profund ca să-şi alunge tensiunea.

O fi reuşita apanajul nevroticilor? Era nevoie de un ego rănit ca să

găsească în el voinţa supraomenească indispensabilă ascensiunii?

Dacă ar fi să iei în considerare numărul de psihopaţi din înaltele sfere guvernamentale şi pe cei care fac jocurile de putere, ai putea să-ţi pui întrebarea…

Deschise larg fereastra care dădea spre piscina de pe terasa privată. Gândurile acestea îi torturau mintea şi îl sufocau, în ciuda dimensiunilor exagerate ale apartamentului care i se rezervase în acest palat. Dădu, turbat de furie, un picior unei carafe de cristal de pe măsuţa joasă. Aceasta se făcu cioburi, ce căzură cu zgomot pe podeaua din marmură.

Luxul e compensaţia pentru lipsa stimei de sine.

Oftă cu obidă. Trebuia să-şi revină, să lase pe mai târziu aceste preocupări metafizice.

O să vadă după finală.

Desfăcu un Perrier şi bău o gură din sticlă, ignorând paharul Baccarat pe care-l avea la dispoziţie. În faţa ferestrei deschise, perdelele fine se ridicau cu delicateţe în bătaia vântului, un vânt uşor şi silenţios. La televizor se difuza un reportaj pe care îl urmărise deja pe sărite cu câteva ore înainte, povestea unui tip care fusese bătaia de joc a internetului, pentru ca apoi, un curent de simpatie să-l poarte spre culmi. Austin ascultă din nou cu o ureche 198

- LAURENT GOUNELLE -

ideile pe care acesta le avea despre viaţă, despre valoarea faptelor, a cuvintelor noastre, despre ceea ce ne uneşte, despre lipsa de sens a competiţiei…

„Îmi place, zicea el, să fiu conectat cu ceilalţi şi împăcat cu mine însumi. Mă simt bine când faptele mele arată ceea ce sunt.”

Era întrebat apoi de ce face lucrurile acelea pentru nişte necunoscuţi.

„Viaţa este un joc, răspunse el. Ca urmare, eu joc, risc…”

Puţin mai târziu, adăugă: „Să fac bine îmi face mie bine.”

Austin era la ani-lumină de ideile acelea şi totuşi cuvintele necunoscutului îşi găsiră un ecou deosebit în inima lui, rezonând în mod ciudat cu situaţia de faţă. Cuvinte care-i zdruncinau credinţa clară şi fermă căreia i se subordonase până acum. Până acum…

Căci se simţea ca o busolă peste care trecuse un cataclism şi o făcuse să nu mai arate nordul.

De ce trebuise să audă acele cuvinte tocmai azi, când era în situaţia asta care dura din ajun? De ce existau în viaţă astfel de coincidenţe, astfel de sincronizări?

Ieşi pe terasă, îşi scoase hainele şi plonjă în piscină.

Răceala apei îl învălui, dându-i forţă, revigorându-l. Traversă

bazinul pe fundul apei, apoi scoase capul ca să respire.

O să câştige meciul. Singur. Va fi, fără îndoială, unicul jucător din lume care s-a pregătit pentru o finală de Grand Slam fără antrenor.

Dar va câştiga. Va câştiga arătând cine este, fără să se bazeze pe resorturi psihologice nesănătoase. Victoria va fi doar a lui, cu adevărat a lui.

199

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

39

Conectat cu ceilalţi şi împăcat cu mine însumi.

Formularea revenea pe buzele lui Jonathan în toate interviurile, ca un laitmotiv.

Lui Ryan nu-i venea încă să creadă cât de interesată era presa de victima lui. Din acest punct de vedere, închiderea precipitată a blogului nu-i servise la nimic. Aşteptase prea mult şi internauţii mai puţin scrupuloşi pirataseră filmele, care se găseau acum pe YouTube şi pe o lungă listă de alte site-uri. Fraza lui Jonathan era reluată cam peste tot.

Cu gâtul uscat şi o durere acută în stomac, Ryan dezinstalase de la distanţă blogul de pe serverele-gazdă din Minneapolis şi-şi ştersese cu grijă urmele din reţea. Trebuise s-o facă din motive de securitate şi de supravieţuire. Un dezastru. În prezent se simţea deposedat, privat de singura lui sursă de bucurie. Se plictisea ca un politician care încetase să facă mânării.

Lăsase instrumentele deoparte, fără să le mai atingă, ca pe o scenă a crimei puse sub sechestru. Camerele de filmat lipsite de viaţă pe trepiedurile lor semănau cu nişte imense insecte împăiate.

Acum se uita şi el la televizor, ca toţi fraierii pe care obişnuise să-i filmeze. Trebuia să-şi găsească altceva de făcut. În caz contrar, va sfârşi prin a semăna cu ei.