câteva lucruri vechi şi pline de praf şi reuşi să găsească ce căuta: două capre vechi de lemn. Mai luă o bucată de placaj şi ieşi.
Aşteptă câteva minute în apropiere de Gary’s, până când zări un puşti pe skateboard.
— Hei, tinere, vrei să câştigi doi dolari în trei minute?
Băiatul zâmbi.
159
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
— Depinde. E ceva complicat?
— Deloc: intri în magazin, zici că vii după comanda pe numele Robbins şi-i dai omului banii ăştia… Ieşi, îmi dai pachetul şi ai câştigat cei doi dolari. Repede de tot, nu?
Puştiul scutură din cap.
— Doi dolari, cam puţin…
— Glumeşti? Doi dolari pentru trei minute înseamnă patruzeci de dolari pe oră! Un salariu de funcţionar, băiete!
— Trei dolari.
— Dar… e ceva extrem de simplu, nu depui aproape niciun efort!
— Atunci de ce n-o faci tu însuţi?
— Păi…
— Trei dolari.
Jonathan izbucni în râs.
— N-o să-ţi meargă rău în viaţă, puştiule.
Două minute mai târziu, Jonathan punea brioşele tăiate în patru pe faţa de masă ce acoperea micul bufet improvizat în faţa vitrinei magazinului lui Gary. Era sigur că nu va fi depistat: căpcăunul nu scotea niciodată nasul în stradă.
Luă apoi un marker uriaş de culoare roz şi desenă pe faţa de masă o inimă uriaşă, în interiorul căreia scrise cu cel mai frumos scris al lui:
Oferite de Gary.
160
- LAURENT GOUNELLE -
30
Mai puţin cu douăzeci la sută.
Jonathan nu se aşteptase la asta.
Dar poate că până la urmă era logic. Partea variabilă din salariul lui provenea direct din cifra de afaceri a activităţii pe care o desfăşura. Cifră mică, salariu pe măsură. Nu le poţi avea pe toate.
Asta era. Nici nu se gândea să reînceapă să lucreze ca înainte.
Nu mai avea niciun sens pentru el şi era foarte satisfăcut simţindu-se cinstit, integru şi util celorlalţi. Mândru că era un om de bine.
Imposibil să dea înapoi, după ce pierduse ani întregi ca să realizeze ceea ce acum părea evident: starea de bine vine când te simţi bine.
Să te simţi bine, iată cheia. Să ştii cine eşti cu adevărat, apoi să
trăieşti deplin, fiecare clipă, refuzând să devii altineva.
Cu atât mai rău pentru bani. Oricum nu mai constituiau o motivaţie. Probabil că aşa li se întâmpla tuturor celor care-şi simţeau sfârşitul aproape. Doar faraonii îşi duceau bogăţiile cu ei pe lumea cealaltă. Pentru noi ceilalţi, muritorii de rând, vine o vreme când realizăm că ceea ce ne acaparează atenţia o bună parte din viaţă devine dintr-odată complet lipsit de importanţă şi nu ne ajută
cu nimic.
Dar Jonathan avea totuşi o problemă, mult mai comună, tembel de concretă: trebuia să achite chiria şi facturile. Treabă care ameninţa să-l pună în încurcătură.
Se uită visător peste extrasul de cont şi peste lunga linie de sume ce se adunau la capitolul cheltuieli.
Era evident că trebuia să-şi schimbe stilul de viaţă, chiar dacă nu era genul risipitor. Trebuia să oprească şi chestia cu darurile anonime. Cafele, flori şi brioşe costau totuşi. Ce păcat… Era atât de plăcut, îl făceau să se simtă bine. Pentru că suntem conectaţi unii cu alţii, a face bine cuiva înseamnă să-ţi faci bine ţie însuţi…
161
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Trebuia să găsească o modalitate prin care să continue să le facă, sub altă formă poate, fără ca asta să-i afecteze atât de mult contul din bancă…
