— Nu sunt sigur, am…
— Dar e grav, înţelegi? Nu sunt nici şapte săptămâni de când te-ai întors şi profitul scade, scade, scade. Ce dracu’ ai făcut? Chiar când 152
- LAURENT GOUNELLE -
nu erai, tot scoteam mai mult! Ce mama naibii faci?
— Ascultă… e adevărat că mi-am schimbat modul de a gândi lucrurile şi… mă rog… asta ar putea avea un impact negativ asupra cifrelor…
— Îţi baţi joc de mine? De o lună încoace pregătesc actele ca să-ţi cumpăr partea şi în timpul ăsta tu te apuci de experimente hazardate. Vrei să ne ruinezi? Ce-i cu delirul ăsta?
— Îmi pare rău, Michael, eu…
— Dar ce crezi? C-o să-ţi mai cumpăr partea, chiar dacă nu mai valorează nimic?
Tăcere.
— Michael… sunt puţin confuz, eu…
— Ascultă. Nu ştiu ce ai de gând, ce te-a apucat şi nici nu vreau să aflu. Ceea ce vreau e să te apuci serios de treabă, până când se va face vânzarea. Şi fă bine şi lucrează ture duble ca să acoperi ce-am pierdut. De urgenţă.
Din nou, linişte.
— Mă auzi?
— Michael… Ascultă… aşa ceva nu va mai fi posibil.
— Ce, cum aşa?
— Nu mai vreau să lucrez ca înainte… Dar înţeleg ce spui, îţi înţeleg poziţia, că asta înseamnă să-ţi fac probleme, să…
— E puţin spus!
— Înţeleg toate astea, dar… nu mai vreau să fac rabat de la…
principiile mele. Eu…
— Ce dracu’ spui acolo, ce-i cu tâmpeniile astea?
— Ascultă… încă o dată îţi spun că înţeleg că-ţi fac probleme şi…
dacă asta te face să nu-ţi mai doreşti să-mi cumperi partea, putem renunţa…
Michael rămase mut, interzis.
— Dacă vrei, mai spuse Jonathan, opresc tot.
153
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Michael închise. Era verde de furie. Tâmpitul ăsta de Jonathan putea să strice totul…
***
Nici măcar o tabletă de ciocolată în dulapul din perete. Când Angela locuia cu Jonathan, el era cel care se îngrijea de refacerea stocului. Uneori, se amuza lăsând-o să creadă pentru un moment că
nu mai era, ca s-o vadă intrând în panică, apoi scotea ca un magician o tabletă ascunsă cu grijă şi izbucnea în râs, văzând-o cum respiră uşurată.
Jonathan… Se simţi prost gândindu-se la ultima lor întâlnire.
Luată prin surprindere, acţionase probabil greşit fugind cum o făcuse. Cu siguranţă, nu era pregătită să asculte ce avea el de spus, dar îi admirase curajul de a face acel pas. Acum se simţea ingrată, nedreaptă.
Deschise plină de nervi dulapul de alături, pentru orice eventualitate.
Nimic.
Îşi muşcă buzele.
Se plimbă o vreme prin bucătărie, apoi deschise febril alte sertare. Poate găsea ceva de ronţăit ca să-şi înşele pofta de ciocolată. Ceva dulce, cât de mic, nu conta ce…
Nimic.
Bun, inutil să se streseze, oricum era incapabilă să se abţină, o ştia bine. Îşi băgă capul în camera lui Chloé şi aşteptă câteva secunde ca să-şi adapteze ochii la penumbră.
Fetiţa ei dormea profund, cu guriţa întredeschisă, strângându-şi purceluşul de pluş în braţe. Draga de ea!
Angela împinse uşa la loc, îşi luă geanta, cheile şi ieşi din apartament în vârful picioarelor, închizând uşa după ea cu mare 154
