- LAURENT GOUNELLE -
grijă. Cinci minute erau suficiente, putea să lase fetiţa singură, fără
să-şi asume vreun risc. Dacă se grăbea.
Ajunse în stradă, noaptea era senină şi caldă. Grăbi pasul în direcţia bulevardului. Din Parcul Dolores aflat în apropiere venea parfumul copacilor. Zgomotul maşinilor nu era decât un zumzet îndepărtat. La colţ, magazinul de delicatese ţinut de un indian era deschis până la miezul nopţii. Ajunsă în faţa magazinului, se pregăti să intre, când atenţia i-a fost atrasă de un BMW care se opri pieziş
în faţa portarului de la Fenzy’s, puţin mai încolo. Din el coborî o tânără cu rochie ultrascurtă, picioare de doi kilometri şi pantofi cu tocuri cui. Şi, stupoare, o recunoscu pe bona pe care o găsise cu sânii goi în compania lui Jonathan. Tipa lăsase ţinuta cu blugi şi bascheţi pentru o rochie de seară neagră.
Durerea pe care o simţise atunci reapăru, la fel de intensă, ca o otravă care se răspândeşte în tot corpul într-o secundă şi-ţi paralizează inima şi mintea, umplându-ţi-le de fiere. Apoi, surpriza, incapacitatea de a înţelege: cum putea o bonă să-şi cumpere BMW?
Ţintuită locului, Angela o văzu pe tipă mergând hotărâtă, lăsând cheile în mâna portarului fără să se uite la el şi îndreptându-se spre un bărbat care aştepta în faţa restaurantului, aruncând priviri ciudate. Avea cel puţin de trei ori vârsta ei.
— Samantha? întrebă el pe un ton ezitant.
În loc de răspuns, ea îl sărută uşor pe buze.
Schimbară câteva cuvinte, apoi intrară.
Angela simţi urcând în ea furie şi dezgust. Nu numai că Jonathan o înşelase, dar o mai făcuse şi cu o call-girl.
155
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
29
Văzând tramvaiul apărând în depărtare, Jonathan strânse în mână buchetul de flori. Simţea un amestec de emoţie şi panică.
Aşezat pe o bancă, nu departe de terasa cafenelei, era bine poziţionat: doar la câţiva metri de staţie.
Era sfârşitul după-amiezii, după o zi de muncă. Era mulţumit de ziua care trecuse. Contracte încheiate ferm, schimburi fructuoase cu clienţii care aveau încredere în el, noi asigurări puse la punct, cât mai profitabil posibil pentru nevoile lor. Aşa cum îi plăcea lui cândva să-şi facă treaba.
Parfumul florilor îi gâdila nările, ca şi cum natura se invita în centrul oraşului, ignorând toată acea aglomeraţie. Soarele la apus se reflecta moale în galbenul taxiurilor care defilau prin faţa lui.
Tramvaiul apăru în zare.
Jonathan îşi recapitulă în minte planul: să aleagă a şaptea persoană care cobora. A şaptea. Se întreba cum o să arate…
Şi dacă era un bărbat? Zâmbi nehotărât la această idee. Va avea oare curajul să-i dea buchetul unui bărbat? Şi dacă nimerea vreo namilă care o să-i tragă un pumn în faţă? Îl pufni râsul, stând aşa, singur pe bancă, iar un trecător îi aruncă o privire nedumerită.
Tramvaiul roşu se apropie, apoi trecu prin faţa lui cu un zornăit, urmat imediat de scrâşnetul frânelor metalice pe şine şi de clopoţelul ce anunţa oprirea. Jonathan simţi o strângere de inimă.
Uşile se deschiseră şi mai multe persoane coborâră aproape în acelaşi timp. El le scrută cu atenţie.
Un adolescent coborî în acelaşi timp cu o tânără, urmaţi de un funcţionar. Trei. Un bătrânel mic de statură şi o fată cu alură de liceană: patru şi cinci. Şase, o femeie în vârstă, cu părul alb, sprijinindu-se într-un baston negru şi… nimeni. Jonathan aşteptă, cu privirea lipită de uşile tramvaiului. Când acestea erau gata să se închidă, o femeie se precipită pe scară şi coborî. De vârstă medie şi 156
- LAURENT GOUNELLE -
cu o faţă absolut comună, nu se distingea prin nimic. Mergea cu pas destul de grăbit, ca orice femeie care a ieşit de la serviciu şi se îndreaptă spre casă. Cu privirea visătoare şi sprâncenele uşor încruntate, părea încă preocupată de ce i se întâmplase peste zi.
Jonathan se ridică, o aşteptă să se apropie, făcu un pas în lateral ca să i se aşeze în drum şi-i întinse buchetul. Femeia tresări şi se pregăti să dea înapoi.
— E pentru dumneavoastră, zise el, zâmbind larg.
Şi îi puse florile în braţe. Mai zăbovi atât cât să-i observe reacţia de surpriză, apoi se pierdu în mulţimea de trecători grăbiţi să ajungă
pe la casele lor.
***
Să mori de râs.
Ce fraier!
Iese la agăţat, se chinuie să cumpere flori şi nici măcar nu-şi termină treaba! O taie fără să-i vorbească, fără să-i spună măcar cum îl cheamă! Zero absolut.
Lui Ryan nu-i venea să creadă ce noroc avusese. Acest mediocru de Jonathan, insistând cu tâmpeniile lui, cu strădaniile lui superstupide, superexplozive. Filmarea precedentă în care îl surprinsese comandând o cafea unei necunoscute, fără să
îndrăznească să se recomande era deja destul de hilară. Avusese mare succes pe blog: o sută optzeci şi nouă de like-uri şi douăzeci şi şapte de comentarii. Un record. Venit la fix, în momentul în care foiletonul cu ridicarea din umeri a lui Gary începea să se răsufle.
Făcu un montaj rapid, tăind primele secunde ale filmului, inutil de lungi. Dar păstră finalul, cu femeia rămasă mută de surpriză
văzându-l cum dispare. Meritau văzute surâsul, apoi faţa radioasă, ca lumea să-şi dea seama ce şansă ratase tembelul.
157
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
