„Şi Austin Fisher tocmai şi-a asigurat în mod strălucit locul în semifinale, câştigând meciul împotriva australianului Gay Harrison.
Accidentarea pare să fie doar o amintire neplăcută, chiar dacă şi acum are umărul bandajat. Vă amintesc scorul: 6–4; 7–5; 6–4.
Publicul e uşor dezamăgit, acel public căruia simpaticul australian pare să-i fi cucerit inima şi…”
Michael închise satisfăcut televizorul. Încă un motiv să deschidă
şampania! Decizia lui Jonathan îi dădea aripi. Odată finalizată
cumpărarea părţii lui, va deţine două treimi din firmă, pe care le va vinde imediat celuilalt cumpărător pentru mica avere pe care i-o oferea. Şi atunci, jocurile vor fi făcute. Vacanţe, vreme bună, farniente la soare, fete frumoase…
Că tot veni vorba. Deschise telefonul.
— Samantha? Sunt Michael. Vreau să te văd în seara asta.
— Ca să facem ce? Sunt ocupată.
— Ca să dăm o petrecere, în sfârşit! De ce eşti ocupată?
Tăcere.
— Ghici!
— Nicio problemă: anulează!
— Sunt genul care-şi respectă angajamentele, chestie de reputaţie. Clienţii mei sunt exigenţi.
Michael izbucni în râs.
— Plătesc dublu.
***
Jonathan privea pe fereastra deschisă a băii în timp ce se rădea.
În grădina din faţă se auzeau copiii lui Gary jucându-se. După un timp, tatăl ieşi:
— Ce prostii mai faceţi voi aici? zbieră el.
148
- LAURENT GOUNELLE -
— Dar, tată… nu sunt prostii, ne jucăm! Hai să vezi ce-am reuşit să
facem!
— Ştiţi că nu pot? Credeţi că am timp de pierdut aiurea? Spre binele vostru v-o spun, ţineţi-vă odată gura! Nu mai vreau să v-aud, s-a înţeles?
Puştii confirmară din cap, înciudaţi. El dispăru, fără să le observe feţele dezamăgite. Moartea mamei era deja prea mult pentru ei. Iar cu dispoziţia tatălui, nicio şansă la un strop de tandreţe.
Jonathan se gândi la Chloé, apoi la Angela.
Michael avusese dreptate de la bun început. Coabitarea era nesănătoasă. Ar fi trebuit să dea pagina cu mult timp în urmă şi să
meargă mai departe. Asta l-ar fi ajutat s-o uite pe Angela şi i-ar fi permis să-şi refacă viaţa.
Dar… cum se spune: nu ajută la nimic să regreţi lucrurile trecute.
Aşa e viaţa, jalonată de greşeli şi fără îndoială că acestea au rolul lor, ne îmbogăţesc cumva, în ciuda aparenţelor. A accepta. Filosofia lui Margie începea să-şi arate roadele… Acceptarea e o artă de a trăi.Bineînţeles că era păcat să renunţe la serviciu tocmai în momentul când acesta îşi recăpătase semnificaţia, dar, chiar şi aşa, voia să rămână încrezător. Viaţa e prea scurtă ca să ne lamentăm pentru toate dezamăgirile. El o ştia mai bine decât oricine. Existenţa e o mişcare continuă, lucrurile se schimbă în fiecare clipă şi a te opune acestor schimbări nu înseamnă decât nefericire. Doar încrederea în viaţă îţi permite să mergi mai departe, să treci peste greutăţi şi să reuşeşti să apreciezi orice ţi se va întâmpla. Nu ştia încă ce avea să facă în continuare, dar mai era timp. Hârţoagele urmau să dureze săptămâni întregi şi el se hotărâse să-şi continue misiunea până în ultima zi, păstrându-şi pe cât posibil acel elan care-l însufleţea de ceva vreme şi făcându-şi meseria aşa cum o făcea pe vremuri.
149
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Trecu să cumpere două brioşe de la Gary’s, apoi se instală pe terasa cafenelei şi le savură cu o ceaşcă mare de ceai.
Pe ecranul televizorului fixat pe perete, un psiholog povestea că
oamenii pot suferi de lipsa de afecţiune a unor strămoşi îndepărtaţi, pe care poate nu-i cunoscuseră niciodată. Când unui copil îi lipseşte mult afecţiunea şi nu se simte iubit, se întâmplă să se rupă de propriile emoţii într-o încercare inconştientă de a se proteja. Nu se putu abţine să nu se gândească la Gary. Devenit adult, mai zicea psihologul, copilul poate reacţiona la rândul său foarte rece faţă de copiii lui şi, astfel, suferinţa se poate repercuta asupra mai multor generaţii…
— Sunt sătul până peste cap de genul ăsta de prostii! exclamă un client care stătea în picioare la bar. N-ai alt canal, sau ce?
Barmanul schimbă şi faţa lui Austin Fisher invada ecranul.
Jonathan zâmbi văzându-şi fostul idol, care-i amintea de competiţia cu Michael din trecut. Nu va putea niciodată ajunge la fel de bun ca el. Asta devenise de-acum o certitudine. Şi era OK, pentru că
realizase de curând că nu asta era misiunea lui.
