— Pentru nimic. Vreau doar să-ţi dau raportul contabil pe luna trecută.

— V-aţi vorbit cu toţii să-mi faceţi moralul una cu pământul?

Ea ridică din umeri şi ieşi.

El deschise dosarul.

Cifră de afaceri globală: +3%.

Ce-i cu prosti le astea?

Dădu paginile direct la secţiunea care-l privea pe Jonathan.

Cifră de afaceri medie pe client: -19%

Cifră de afaceri pe segment: +17%

Luă telefonul.

— Jonathan, sunt eu. Zi-mi, te rog, ai încheiat vreun contract mare luna trecută?

— Nu.

— Cifra ta de afaceri globală a urcat, în timp ce cifra per client scade în continuare. Cum îţi explici?

— A urcat?

— Da.

— Am racolat nişte clienţi noi, nu foarte importanţi. Trebuie că de-acolo vine.

— Şi ţi-au căzut din cer, aşa, pur şi simplu?

— Vin prin telefonul fără fir, după cum s-au exprimat. În aparenţă, m-a recomandat multă lume.

Michael închise.

Un plus de 3% într-o lună nu se mai întâmplase de multă vreme.

Rămase o vreme pe gânduri, apoi dădu furios cu pumnul în masă.

Naiba să-l ia, nu trebuia să-l las pe Jonathan să se răzgândească!

***

182

- LAURENT GOUNELLE -

„As!”

„Joc, set şi meci!”

Austin închise ochii. Era în finală.

Aplauze prelungite, dar nu entuziaste. Evident că lumea ar fi preferat să câştige spaniolul ăla arătos.

Asta e, peste două zile, când o să câştig turneul, o să intru oricum în analele tenisului, o să intru în istorie. Cu sau fără voia lor. Atunci n-o să mai conteze. Chiar dacă nu mă vor iubi, mă vor respecta ca pe un erou. N-au ce face.

Se apropie de fileu, strânse mâna adversarului său, pe cea a arbitrului şi se îndreptă spre vestiare.

După soarele orbitor urmă penumbra, ca şi cum ar fi fost aspirat într-un tunel de smoală, apoi din nou lumină, a reflectoarelor, în timp ce jurnaliştii se precipitau spre el.

Dădu câteva răspunsuri, apoi intră în vestiar, un spaţiu impersonal cu pereţi albi şi miros de îmbâcseală, cu două scaune, o canapea şi o măsuţă joasă pe care cineva pusese un coş cu fructe şi nişte sticle mici cu apă. Câteva buchete de flori de la fani erau înghesuite pe o masă de-a lungul peretelui.

— Bravo, îi zise Warren. Te las să te răcoreşti puţin, înainte de a face rezumatul.

Apoi dispăru în camera alăturată.

Austin se aşeză şi toată adrenalina îl părăsi. Ca dintr-o lovitură, îl ajunse oboseala. Bău câteva guri de apă, se şterse pe faţă cu un prosop moale cu parfum de lavandă şi închise ochii.

Va câştiga finala, simţea asta. Îşi dorea şi va reuşi.

Când deschise din nou ochii, văzu în faţa lui un tip caraghios, de vreo şaizeci de ani, cu faţa roşie, care îi spunea ceva. Fără îndoială, vreun reporter care reuşise să ajungă la el în vestiar, în ciuda interdicţiilor.

— Salut, zise tipul. Am ezitat mult dacă să vin să-ţi vorbesc, apoi mi-am spus că trebuie să-ţi mărturisesc ce am pe suflet.

183

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

— Cine eşti? întrebă Austin nerăbdător.

Chiar n-avea niciun chef să asculte ce avea pe suflet străinul ăsta.

— Sunt cameraman… te urmăresc de ani de zile…

Părea chiar deranjat că nu fusese recunoscut. Oamenii sunt ciudaţi câteodată.

— Ce anume doreşti?

Celălalt îşi ascundea jena, lăsându-se de pe un picior pe altul ca un elev convocat în faţa directorului.

— Ei bine, treaba asta nu mă priveşte, dar… cred că ţi se ascund lucruri… grave.

Austin se încruntă.

— Despre ce vorbeşti?