Auzea mereu vocea lui Margie care-l sfătuia să stea de vorbă cu Angela, să-i spună ce are pe suflet. Spune-i ce simţi! Dar cu cât o auzea, cu atât se retrăgea într-o tăcere protectoare.
Saxofonistul lansă o notă acută în falset, dar continuă fără să se întrerupă.
Angela întreţinea conversaţia, dar lui Jonathan i se părea că-i evită privirea. Îi povesti noutăţi de pe la birou şi ce se mai întâmplase în lipsa lui, apoi, când epuiză subiectul, comentă
actualitatea aşa cum se vedea prin prisma privirii ei piezişe de un umor coroziv, care lui îi plăcea atât de mult. Din vreme în vreme, o asculta fără să se concentreze la ce-i spunea, apreciind doar 3 Ceai indian cu amestec de condimente şi ierburi aromatice. (N.t.) 145
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
conversaţia ca atare, complăcându-se într-o aparenţă de relaţie regăsită, abandonându-se unei iluzii voluntare.
Şi apoi, la un moment dat, i se păru că ceva se schimbase: că
percepe la ea o plăcere similară, că şi ea e fericită să
împărtăşească acel moment doar cu el. Era de-abia perceptibilă, o oarecare lumină în privire, un zâmbet abia schiţat. Apoi vocea ei deveni mai presantă, mai insistentă, aproape irezistibilă. Acum ori niciodată.
Nu o slăbea din ochi, simţind născându-se în el o nouă încredere în propriile forţe, acel curaj care-i lipsise până atunci. Angela continua să vorbească, de data asta cu un surâs veritabil pe buze.
Nu visa: chiar zâmbea şi, din ce în ce mai des, ochii i se fixau asupra lui.
— Angela…
Ea nu-l auzi. Continua să vorbească, cu zâmbetul acela delicios pe care el îl adora. Vibrând la tonul melodios al lui Charlie Parker, saxofonul părea că-şi găsise ritmul.
— Angela…
Femeia ridică ochii spre el, se opri şi-l privi fix. O privire blândă ce părea că aşteaptă ceva. O privire care-i dădea curaj să vorbească. El ar fi vrut să facă acel moment să dureze, la fel de intens, să
păstreze pentru totdeauna în minte acea privire a ei oglindită în ochii lui.
— Angela… Voiam să-ţi spun… Că aveai dreptate… ştii tu, pe vremuri… când îmi reproşai că mă implic prea puţin în viaţa familiei… în educaţia lui Chloé… Recent… am început să-nţeleg… şi…
aş vrea să-ţi spun…
Ea nu spunea nimic, continuând să-l privească fix, în tăcere.
— Am mai realizat, continuă el, că pe-atunci poate nu ştiam să-ţi arăt ori… să-ţi spun… că te iubesc. E o prostie, dar credeam că tu ştii deja asta, că n-aveai nevoie s-o auzi.
Ea nu reacţionă, ci îl ascultă în continuare în linişte.
146
- LAURENT GOUNELLE -
— Aş mai vrea… să ştii, spuse el, că sentimentele mele pentru tine… au rămas aceleaşi. Şi… mi-am spus că nu putem lăsa o neînţelegere să distrugă o relaţie… o relaţie care pentru mine a însemnat şi înseamnă foarte mult…
Tăcu. Angela nu-l scăpa din ochi, dar zâmbetul i se ştersese de pe chip, privirea îi devenise aproape neutră, mai rece, iar faţa mai dură. Îl fixă aşa un lung moment, fără să spună nimic, fără să facă
ceva. Apoi tuşi ca să-şi dreagă vocea.
— Trebuie să plec.
Se ridică, îşi băgă mobilul în geanta pe care şi-o puse pe umăr, apoi dispăru în micul val de oameni care se îndreptau spre serviciu.
Descumpănit, Jonathan îşi lăsă privirea să rătăcească prin mulţimea de trecători anonimi care se îndreptau în pas susţinut spre treburile lor de zi cu zi.
Dintr-odată se simţi golit de energie, de gânduri. De speranţă.
Sunetul neînsufleţit al saxofonului îi răsuna în cap. Fluxul continuu de trecători se scurgea prin faţa ochilor săi fără să-i atragă atenţia, ca o apă ce trece peste frunze fără să le ude.
Se scurse ceva timp, fără ca el să reuşească să iasă din starea aceea de toropeală, până când chelnerul îi puse nota pe masă.
Scoase maşinal portofelul şi plăti.
Apoi sfârşi prin a lua telefonul, apelă şi aşteptă, în timp ce tonul de apel se suprapunea cu notele saxofonului.
— Michael, sunt eu, Jonathan.
Respiră profund înainte să continue.
— M-am gândit bine. Am hotărât să accept oferta pe care mi-ai făcut-o. Vorbeşte cu avocatul să pregătească hârtiile. Cu cât mai curând, cu atât mai bine.
147
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
27
