Dădu click pe „Următorul” şi pagina se deschise. Încă un video cu el! Îl văzu pregătindu-se să ofere o cafea unei femei, fără să-şi deconspire identitatea. Tipii de pe blog făceau mişto de acea încercare de lipeală neasumată, dar Angela înţelese imediat că se înşelau. Femeia nu era pe gustul ex-ului ei, putea băga mâna-n foc.

Şi apoi, nu era genul lui de abordare, îl cunoştea prea bine.

Urmau multe alte filme. Jonathan îşi înmulţea ofrandele anonime, în hohotele de râs ale internauţilor. Acest adevărat linşaj mai că o îndemna pe Angela să-i ia apărarea, chiar dacă nu voia. Cu cât viziona mai multe scene, cu atât începea să înţeleagă intenţia care stătea la baza lor. O intenţie de o nobleţe care contrasta flagrant cu batjocura pe care o suscita.

Comentariile curgeau cu sutele, dispreţuitoare, obscene, umilitoare. Ochii Angelei începură să se împăienjenească şi lacrimile îi coborau încet pe obraji, pe măsură ce ea parcurgea acele texte dezgustătoare.

Urmau filme cu Jonathan făcându-le tot felul de complimente unor necunoscuţi, apoi dispărând aşa cum apăruse, fără să aştepte vreo mulţumire. Acte gratuite. Feţele se luminau de zâmbete şi oamenii îşi reluau drumul, cu ochii oglindindu-le bucuria din suflet.

Puteai vedea că gestul le făcuse ziua frumoasă.

Lacrimile i se prelingeau pe obraji în timp ce ochii abia îndrăzneau să urmărească torentul de insulte care urma.

Când îl văzu adresându-i-se pe stradă unei tinere foarte frumoase şi spunându-i cu o sinceritate mişcătoare: „Sunteţi atât de drăguţă!”, Angela se crispă. Pe ecran, fata îl răsplătea cu un zâmbet sublim chiar înainte ca el să se piardă în mulţime, apoi filmul se oprea, îngheţând pe o privire care arăta fără echivoc că femeia nu rămăsese indiferentă la farmecul bărbatului care o complimentase.

Comentariile odioase se scurgeau şi ele, mai virulente şi mai violente ca de obicei. Pentru că fata era drăguţă, nenorociţii ăia îşi 179

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

proiectau asupra lui Jonathan răutăţile lor de tipi frustraţi. Nu-l puteau ierta pentru că lăsase să-i scape o ocazie pe care ei n-o avuseseră niciodată.

Sfâşiată de tot felul de sentimente confuze şi amestecate, Angela se aruncă asupra tastaturii, îşi luă primul pseudonim ce-i trecu prin minte şi le zise tot ce avea pe suflet.

N-aţi înţeles nimic, el nu agaţă pe nimeni, nu încearcă să-i seducă

pe oameni aceia, avansurile lui sunt acte de generozitate, dealtruism, de umanitate. Jonathan e…

Se opri şi şterse prenumele.

Tipul acesta e de o bunătate demnă de admirat!

Sufocată de furie, cu ochii în lacrimi, îşi copie comentariul şi-l postă sub toate filmele, luându-le unul câte unul, pagină după

pagină.

Plină de furie, închise calculatorul, îşi prinse capul în mâini şi izbucni în hohote de plâns.

În ciuda tuturor suferinţelor pe care Jonathan i le provocase înşelând-o, realizase că încă îl mai iubea.

180

- LAURENT GOUNELLE -

35

— Michael?

— Da.

— Sunt eu, Angela. Nu mă aştepta la cafea. Azi nu vin la serviciu.

— Eşti bolnavă?

— Nu…

Tăcere.

— Dar nu mă simt în stare să lucrez.

Nu se simte în stare. Atunci, bine…

— Atunci… pe mâine.

Din nou tăcere.

— Nu sunt sigură. De fapt… dacă mă gândesc bine, nu.

— Cum adică?

— Cred că am nevoie să iau o mică pauză… Eu… mă rog, îţi dau un semn când o să revin.

Michael închise.

Nu se simte în stare… Asta e. Va dispărea şi ea vreo lună, iar laîntoarcere va dori să abordeze şi ea o nouă manieră de lucru, care leva scădea cifra de afaceri cu 20%! Fir-ar, ce dracu’ m-a apucat să mă

asociez cu astfel de tembeli? Şi nici măcar nu sunt pe cale să mă

eliberez de ei… Cine ar mai vrea să cumpere o treime dintr-o afacereîn pragul falimentului? John Dale, în niciun caz. Mama dracului, şicând mă gândesc că a fost cât pe ce să dau lovitura. Tâmpiţi !

Asistenta intră în birou.

— Ce-i cu faţa asta? întrebă ea.

El ridică ochii spre ea:

— Sper că n-ai de gând să-mi spui că vrei să iei o pauză.

— Cum adică?

— Deci nu vrei să-ţi iei liber o lună ca să-ţi asculţi umorile, să-ţi pui întrebări în legătură cu sensurile meseriei, cu viziunea despre viaţă, ori să te scarpini după ureche cu degetele de la picioare?

181

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

— Ce naiba vorbeşti acolo?

— Good girl. Atunci, pentru ce ai venit?