- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
2
- LAURENT GOUNELLE -
LAURENT GOUNELLE
ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC
Traducere din franceză de Diana-Alina Ene Titlul original: Le jour où j’ai appris à vivre, 2014
Editura Trei, 2018
Versiune ebook: v1.0, ianuarie 2019
3
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Pentru Charlotte şi Léonie
„Dacă eşti stăpân pe tine însuţi, eşti mai puternic decât cei cestăpânesc lumea.”
BUDDHA
„Omul nu-şi descoperă adevăratul sine decât în situaţi -limită.”
KARL JASPERS
4
- LAURENT GOUNELLE -
1
Taie răul de la rădăcină.
De la fereastra băii situate la etajul minusculei case roz pe care o închiriase cu aproape trei luni în urmă pe o străduţă cochetă din San Francisco, Jonathan privea, bărbierindu-se cu gesturi automate, trifoiul care invada gazonul. Biata peluză, îngălbenită de soarele neîndurător de iulie, părea gata să capituleze. Clopyralidul fusese inutil. O sticlă întreagă pulverizată la începutul lunii nu ajutase la nimic. Va trebui să-l smulg fir cu fir, îşi zise el, în timp ce maşina de ras electrică îi mângâia bărbia, bâzâind melodios şi repetitiv. Era foarte important să reuşească să întreţină cât mai bine grădina: situată în spatele casei cu expunere spre sud, era locul de joacă
preferat al fetiţei lui, Chloé, atunci când îl vizita în weekend, o dată la două săptămâni.
După ce termină cu bărbieritul, îşi verifică e-mailurile pe smartphone. Cereri de la clienţi, o reclamaţie, un dejun reprogramat, raportul contabil lunar, o ofertă de la operatorul de telefonie şi câteva newsletter-uri.
Revenit în faţa oglinzii, se înarmă cu o pensulă şi cu un flacon de tinctură închisă la culoare. Cu grijă, aplică loţiunea pe primele lui fire de păr alb. La treizeci şi şase de ani, era prea devreme să accepte semnele înaintării în vârstă.
Se grăbi să-şi termine toaleta pentru a ajunge la timp la întâlnirea zilnică de la cafeneaua din piaţa centrală: în fiecare dimineaţă, de când îşi deschiseseră micul birou de asigurări, în urmă cu cinci ani, cei trei asociaţi se întâlneau acolo pentru o primă cafea la terasă.
Dintre asociaţi făcea parte chiar fosta lui soţie, Angela, iar recenta lor despărţire nu reuşise să schimbe ritualul, ce părea imuabil.
Firma lor era singura din oraş care se specializase pe o clientelă
de mici comercianţi din regiune. După începutul dificil, la momentul de faţă atinseseră un anumit echilibru, care le permitea asociaţilor 5
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
şi asistentei lor un salariu lunar, chiar dacă destul de mic deocamdată. Reuşiseră să-şi facă un nume, iar perspectivele de dezvoltare erau promiţătoare. Sigur că bătălia era de-abia la început şi Jonathan se mai simţea descurajat uneori, dar se îmbărbăta imediat spunându-şi că orice e posibil, că limitele sunt doar cele pe care ni le impunem noi înşine.
Ieşi pe trepte şi se îndreptă spre poartă. Mirosea a vară. Mica grădină din faţa casei nu arăta nici ea mai bine decât cea din spate.
Cu expunere spre nord, era invadată de muşchi.
Corespondenţa îl aştepta în cutia de scrisori. Deschise un plic trimis de bancă. Revizia maşinii îl lăsase pe sponci. Trebuia să
revină pe linia de plutire cât mai repede. A doua scrisoare era de la operatorul de telefonie. Cu siguranţă, încă o factură…
— Bună ziua!
Vecinul, care-şi lua corespondenţa în acelaşi moment, îl salută
afişând un aer relaxat, al omului căruia viaţa îi surâde. Jonathan îi răspunse în acelaşi fel.
O pisică i se împletici printre picioare mieunând. Se aplecă s-o mângâie. Era a vecinei care locuia într-un mic imobil din apropiere.
Pisica venea adesea la el în curte, spre marea încântare a lui Chloé.
