- LAURENT GOUNELLE -
simţi invadat de dorinţa de a li se alătura, de a se strecura printre ei şi de a se lăsa în voia ritmului ameţitor. Ezită un moment, din cauza unei timidităţi deplasate, apoi închise ochii, simţind vibraţiile instrumentelor de percuţie prin tot corpul. Tocmai se decisese şi voia să facă pasul spre ei, când se simţi prins de mână. O tânără
stătea în faţa lui şi îi strângea uşor mâna între degetele ei fine. O
ţigancă. Subţire, dispărea parcă în volanele hainelor ei închise la culoare.
— Să-ţi ghicesc viitorul.
Se uita fix la el, cu ochii ei negri, frumoşi. Privire grea, profundă, binevoitoare, dar fără urmă de zâmbet. Mulţimea îi atingea în trecere.
Privirea tinerei femei coborî apoi spre mâna lui. Degetele ei calde şi blânde i le depărtau pe ale lui cu o apăsare uşoară, asemănătoare unei mângâieri. Jonathan se simţi tulburat de senzualitatea acelei atingeri. Ea se aplecă uşor asupra palmei. O lăsă, stând nemişcat, savurând aproape acest contact mai mult forţat, şi curios, bineînţeles, de ceea ce i-ar fi putut spune.
Faţa serioasă a ţigăncii avea trăsături regulate, cu gene lungi, îndoite uşor, iar părul negru şi des era prins într-un fel foarte drăguţ
la spate.
Brusc, sprâncenele i se ridicară şi fruntea i se umplu de riduri.
Ridică încet capul, cu un aer abătut. Jonathan îi prinse privirea total schimbată şi simţi cum îi îngheaţă sângele în vene. Fata părea descumpănită, extrem de tulburată.
— Ce s-a întâmplat?
Ea dădu din cap şi îi lăsă mâna, fără să spună nimic.
— Ce-ai văzut?
Cu faţa de nedescifrat, ea se dădu înapoi, lăsând ochii în jos.
Jonathan se simţea rău.
— Ce? Ce-ai văzut? Spune-mi!
Fata se uita fix înainte, cu buzele tremurând uşor.
21
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
— O… o să…
— Da?
— O să…
Apoi se întoarse brusc şi o luă la fugă.
— Lisa, aşteaptă-mă! strigă atunci cineva din mulţime.
Era o altă ţigancă, cu un fizic mult mai impresionant. Dar cea care se numea Lisa alerga, strecurându-se printre oameni cu o agilitate de pisică.
Jonathan se lansă în urmărirea ei dar, în acelaşi moment, o bicicletă îi tăie calea, urmată imediat de o alta. O întreagă familie defilă pe biciclete prin faţa lui, fără să-i lase nici cel mai mic spaţiu de manevră. Fierbând, încercă să n-o scape din ochi, terifiat că o va pierde. Era pe punctul de a intra în panică. Trebuia neapărat s-o prindă, trebuia să ştie.
Odată calea eliberată, se aruncă pe urmele ei. Ţiganca era deja departe, n-o mai vedea decât cu intermitenţe, pierzându-se în mulţimea de corpuri şi feţe. Simţea că pierde… Dar încerca să-şi păstreze speranţa. Trebuia s-o prindă şi o va prinde, cu orice preţ.
Se împinse, dădu din coate, intra în oameni, ca un nebun. Lumea protesta; el nici măcar nu privea înapoi, cu ochii agăţaţi de silueta fluidă, de teamă să nu dispară. La un moment dat, avu impresia că
se apropie şi acceleră şi mai tare. Deodată, braţul puternic al unui bărbat solid îl trase cu violenţă înapoi.
— Oh! O să dobori pe cineva!
Jonathan nu răspunse şi zbură printre doi turişti japonezi. Nu se putu redresa decât câţiva metri mai încolo. Unde era? Unde? Scrută
frenetic mulţimea. Lumea se lovea de el; îşi cerea scuze. Căuta deznădăjduit în marea de siluete. Repede! Deodată, o coadă neagră
de păr apăru în dreapta. Se năpusti cu toată forţa în acea direcţie, cu braţele înainte, pentru a se putea strecura mai uşor şi strigând pentru a avertiza trecătorii. Doamne, ce aglomeraţie!
22
- LAURENT GOUNELLE -
Reuşi deodată să-i vadă profilul. Era într-adevăr ea! Se proiectă
într-acolo, alergă în zigzag şi în cele din urmă se apropie de ea. Făcu un salt înainte şi o prinse de braţ.
Ea se întoarse dintr-o mişcare, fulgerându-l din priviri. Jonathan era epuizat; ea părea la fel de lipsită de suflu. Avea broboane de sudoare pe faţă, scoţându-i şi mai tare în evidenţă ochii negri. Nările i se dilatau în ritmul respiraţiei sacadate.
— Spune-mi! Am dreptul să ştiu!
