Nu le băga în seamă, îşi repetă el la infinit în următoarele două

zile. Dar ceva continua să scârţâie în raţionamentul pe care-l făcuse să se liniştească: cuvintele ţigăncii nu avuseseră nicio motivaţie financiară. Fata se făcuse nevăzută fără să ceară nimic în schimb…

Mai bine să nu se mai gândească. De cum se simţea cuprins de cel mai mic val de descurajare, căuta să-şi distragă atenţia citind ultimele ştiri ori e-mailurile pe smartphone. Să viseze la viitoarele proiecte era un alt mijloc de a-şi ţine mintea ocupată. Proiectul de mutare, de exemplu. În momentul în care rezultatele firmei îi vor permite un salariu mai bun, o să închirieze o casă mai mare, în care Chloé va avea propria cameră. Se săturase până-n gât să tot desfacă şi să strângă canapeaua din salon. Apoi ar fi putut să spere la schimbarea maşinii, la a-şi oferi puţină plăcere…

A treia dimineaţă se trezi cu o durere de cap localizată şi destul de puternică. I-au trebuit doar câteva secunde pentru a face legătura. Un val de panică l-a cuprins… şi a început să-l strângă ca într-un cleşte. O jumătate de oră mai târziu, lua telefonul.

— Aş dori o programare la doctorul Stern.

24

- LAURENT GOUNELLE -

— O clipă, să verific, răspunse o voce feminină pe un ton pe cât de profesional, pe atât de impersonal.

— E… o urgenţă.

Auzi o melodie cântată la pian, lentă şi siropoasă. Aşteptă, în timp ce starea de anxietate continua să se agraveze. Ideile îi ţâşneau din minte, dezordonate. Se vedea deja internat în spital, operat pe creier. Oare asigurarea lui acoperea genul ăsta de intervenţie chirurgicală?

— Nu închideţi, mai am un apel.

Acelaşi pian, picurând cu dulceaţă.

Pe fereastra deschisă auzea ţipetele lui Gary, vânzătorul de brioşe. Curtea din spatele magazinului său se prelungea cu un pătrat de gazon lipit de curtea din spate a casei lui Jonathan. În timpul vacanţelor şcolare, copiii petreceau acolo majoritatea timpului, iar Gary nu rata nicio ocazie să-i muştruluiască. Bieţii micuţi îşi auzeau o groază de vorbe pentru nimic. Trebuie spus că

afacerea nu mergea prea bine; în ciuda calităţii brioşelor, clienţii erau rari şi bilanţurile lunare nu erau prea roz pentru el…

Pianul continua să se audă. Brusc, Jonathan avu o revelaţie.

Durerile de cap nu erau ceva nou, le mai avusese şi în trecut, şi-atunci de ce se alarma de data asta? Simţi cum începe să se enerveze şi sfârşi prin a închide telefonul. Era doar vina nenorocitei ăleia! Dacă ea nu i-ar fi băgat ideile astea idioate în cap, n-ar fi ajuns în starea de acum!

Era furios. Furios pe ea, dar şi pe el însuşi pentru că se lăsase influenţat fără să vrea. Cum îndrăznise fata aia să facă o astfel de afirmaţie? Cu ce drept? Ce ştia ea de fapt? Hm? Şi dacă într-adevăr trebuia să moară, când se va întâmpla? Era singurul lucru care conta, de fapt.

Ieşi să ia micul dejun în oraş. Trebuia să se liniştească înainte de a da ochii cu asociaţii lui, chiar dacă nu prea avea timp.

25

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Afară, aerul era încă proaspăt. Inspiră profund. Unul dintre puţinele lucruri gratuite în lumea asta de rahat. În ziua când vom fi obligaţi să-l purificăm, de exemplu, nenorociţii ăştia vor găsi cu siguranţă o cale să ni-l factureze. Se felicită pentru că avusese bunul-simţ să semneze petiţia online prin care se cerea interzicerea vehiculelor celor mai poluante.

Ca să nu piardă timpul, se duse la Gary’s. La intrare îl întâmpină

mirosul boabelor de cafea proaspăt prăjite. Atmosfera era cam dezolantă – un singur client, într-un colţ –, dar brioşele erau bune, deşi cam mici la banii ăia.

Gary se apropie în linişte mormăind un „Bună dimineaţa” greu de auzit. Ochii mici, puţin strânşi, îi erau acoperiţi de sprâncenele negre întotdeauna încruntate, în timp ce gura i se pierdea într-o barbă

deasă care-l făcea să semene cu un urs masiv.

Îi luă comanda la fel de puţin vorbăreţ şi zgârcit la zâmbete, ca de obicei. Lipsa de generozitate se manifesta la el pe toate planurile.

Agăţat pe un perete de cărămidă roşie, televizorul difuza imagini cu faţa unei jurnaliste de la CNN care îi lua interviu lui Austin Fisher, campionul la tenis. Dacă ar fi câştigat din nou, putea doborî recordul absolut al numărului de victorii de Grand Slam. Presiunea era deci enormă, explica tipa pe un ton uşor acid. Mai ales că Austin nu reuşise niciodată până atunci să se impună la Flushing Meadow, unde terenul rapid nu-i era favorabil, amintea ea insistând maliţios pe ceea ce durea cel mai tare.

Jonathan se concentră asupra feţei hotărâte a campionului, a cărui siluetă invadase ecranul, cu logo-ul Nike imprimat pe mai toate piesele de îmbrăcăminte. Recunoscu imediat imaginile din ultimul meci pe care-l câştigase. Zâmbind rareori, avea un joc dur care-i dădea un aer implacabil. Poate că din cauza asta nu provoca niciodată entuziasmul suporterilor, în ciuda modelului de depăşire de sine pe care îl încarna.

26

- LAURENT GOUNELLE -

În timp ce mânca o brioşă, Jonathan realiză deodată că durerea de cap îi trecuse.

La finalul mesei, luase deja o hotărâre. O va găsi pe ţigancă şi-i va cere explicaţii suplimentare. Nu e nimic mai rău ca incertitudinea. Mintea se lasă copleşită şi caută cu disperare răspunsurile care-i lipsesc. N-avea niciun chef să-şi petreacă restul vieţii chinuindu-se ca un prost şi trăind cu frica-n sân fără rost.

Weekendul viitor va şti mai multe.

Plăti nota şi verifică restul primit. Data trecută mai că trecuse cu vederea: Gary îi dăduse rest cinci dolari în loc de zece. Jonathan se întreba dacă n-o făcuse cumva intenţionat.

Restul săptămâni trecu fără probleme. Se concentră asupra serviciului, luptându-se să-şi atingă obiectivele pe care şi le stabilise împreună cu cei doi asociaţi.

Asta i-ar fi închis gura lui Michael care îi spusese într-o zi, în timp ce murea de râs: „Dacă aş fi client, mutra ta nu mi-ar inspira încredere”. Fraza respectivă îl bântuia cu regularitate, scena îi revenea mereu în minte şi îl umplea de dorinţa de a-şi lua revanşa.

Muncind fără întrerupere, era posibil să reuşească să-l întreacă pe Michael.

Vineri, Jonathan îşi dădu seama că vizita lui Chloé urma să-l împiedice s-o caute pe ţigancă. Să ia cu el copilul nici nu se punea problema… Şi totuşi nu se vedea în stare să mai aştepte mult timp.

Trebuia s-o vadă, să stea de vorbă cu ea. Nu avea curaj să se perpelească la foc mic încă opt zile.

Sfârşi prin a lua telefonul.

— Angela, sunt eu, Jonathan.

La celălalt capăt al firului, linişte.

— Alo?

— Te ascult, Jonathan…

— Am… o mică problemă… Eu…

— Lasă-mă să ghicesc: nu eşti liber weekendul ăsta.

27

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

— Ba da, dar… dacă… mă rog…

— Spune odată, Jonathan! Am treabă. Mă aşteaptă florile…