Ceaţa începea să se ridice deasupra golfului San Francisco şi insula Alcatraz apărea brusc în depărtare, ajurată cu albastru.

Vântul cald mirosea a sare şi aducea cu el clinchetele parâmelor de catarg de pe velierele amarate la ţărm. Jonathan inspiră adânc. Îi plăceau la nebunie aceste momente ale zilelor de vară, când ceaţa se dispersa ca prin magie, lăsând loc unui soare strălucitor, de neconceput cu câteva clipe în urmă.

I se întâmpla rar să meargă duminica pe cheiul prea turistic pentru gustul lui, dar în acea zi locul îl atrăgea ca un magnet.

Detesta weekendurile fără fetiţa lui, când nemiloasa regulă „o dată

la două săptămâni” îl lăsa singur, foarte singur. Îşi făcuse însă o obişnuinţă să iasă în rarele zile de Sunday Streets, când o întreagă

parte a oraşului devenea pietonală şi străzile reveneau, în sfârşit, celor dornici de plimbare şi bicicliştilor.

Începutul dimineţii fusese de rahat: trebuise să smulgă cu mâna tot trifoiul din grădina din spate şi să dea cu sulfat de fier pe muşchiul din zona de la stradă.

***

În jurul lui, pe ponton, lumea se plimba lipsită de griji, veselă şi prietenoasă. Copiii săreau într-un picior, izbucneau în râs şi lingeau îngheţate enorme care se scurgeau pe cornet. Izul iodat al brizei marine interfera pe ici, pe colo cu efluvii de

gaufre

sau de clătite calde emanând de la tonetele din vecinătate. Frânturi de conversaţii rezonau într-un vacarm vesel şi relaxat.

Fluxul trecătorilor îl conduse în mod natural spre capătul pontonului, de unde puteai zări focile lungite pe insuliţe plutitoare.

Le văzuse deja de sute de ori, dar niciodată nu se putea abţine atunci când trecea prin apropiere. Corpurile lor alunecoase se 18

- LAURENT GOUNELLE -

amestecau unele cu altele, asemenea turiştilor transpiraţi care se înghesuiau forţând baricada agenţilor de pază, din dorinţa de a le vedea, primele rămânând absolut indiferente la voyeurismul celor din a doua categorie.

Nu putu să nu se întrebe cine s-ar fi făcut responsabil dacă

balustrada ar fi cedat sub presiune, aruncându-i pe curioşi în apele reci ale Pacificului. Antrepriza care o construise? Firma care o instalase? Sau docul 39, care transformase pontonul acela în spaţiu comercial pentru inconştienţi? De când lucra ca agent de asigurări pentru firmele din zonă, mintea lui era populată de tot felul de astfel de întrebări. Deformaţie profesională în toată regula.

Îşi continuă drumul de-a lungul cheiului, deranjat din când în când de câte un tânăr pe role care se freca de el. O mică formaţie de jazz cu instrumente de suflat strălucitoare interpreta o melodie cunoscută a lui Sidney Bechet. Puţin mai departe, un bărbat de vreo şaizeci de ani îşi controla nervos toate buzunarele.

— Nu mai e! Nu-l mai am!

— Ce? întrebă femeia cu ochelari impresionanţi de lângă el.

Despre ce vorbeşti?

— Portofelul! A dispărut!

— Poate l-ai lăsat la hotel. În ultima vreme uiţi o grămadă…

— Nu… Îl aveam… Sunt sigur… Am… A! L-am găsit! În buzunarul de la spate, se bucură omul pipăindu-şi fesa stângă.

— Ai început să te prosteşti, bietul meu prieten…

Jonathan se uita înduioşat la cuplul de bătrâni. Era puţin probabil ca şi el să aibă parte cândva de o astfel de relaţie.

El şi Angela fuseseră împreună şapte ani. Când ea îl părăsise, învinuindu-l pe nedrept că o înşelase, avusese un adevărat şoc.

Urmase o perioadă de depresie, apoi singurătatea şi sentimentul dureros al pierderii.

Claxonul unei biciclete îl readuse la realitate.

19

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

În lipsa maşinilor, pietonii şi bicicliştii îşi reintraseră în drepturi şi puseseră stăpânire cu entuziasm pe şosea. Semafoarele capitulaseră, clipind disperate în gol. Pe măsură ce trecea timpul, mulţimea se îngroşa umplând străzile şi răspândind bună dispoziţie până în cele mai îndepărtate colţuri ale oraşului.

Din când în când, Jonathan trăgea cu ochiul la mobil ca să-şi verifice e-mailurile ori SMS-urile. Unele firme îşi rezolvau duminica problemele administrative şi-i trimiteau mesaje. Chiar dacă îl deranjau, aceste contacte îi mai alungau durerosul sentiment de singurătate. A-şi ocupa mintea cu ele reprezenta o modalitate de a evita să se gândească prea mult la problemele lui, îşi zicea. Dacă nu era fericit, măcar era ocupat.

Mergea liniştit, când atenţia i-a fost atrasă de o mulţime extrem de animată. O dansatoare antrena zeci de spectatori pe o melodie foarte ritmată, difuzată din nişte boxe enorme.

— E talentată, nu? îi şopti o doamnă în vârstă cu pălărie roz cu borul lat. E Babeth, o franţuzoaică. Vine la fiecare Sunday Streets şi antrenează o groază de lume. Câtă energie…

Jonathan avea el însuşi sânge franţuzesc, din partea mamei. De altfel, se născuse în Bourgogne, unde trăise o parte din copilărie într-un sătuc din Clunisois. Tatăl lui, californian pursânge, mersese acolo ca să înveţe secretele meseriei de viticultor, lucrând pentru un castel renumit. Aşa o întâlnise pe cea care avea să-i devină soţie.

Câţiva ani mai târziu, familia se mutase în districtul Monterey, la sud de San Francisco, unde cumpărase un domeniu viticol în ruină.

După un deceniu de muncă pe brânci, lucrurile începuseră să

meargă bine şi vinul lor căpătase o oarecare reputaţie. Apoi, într-o zi de martie, o tornadă le pusese la pământ toată via. Prost asigurată, proprietatea fusese condamnată la faliment. Tatăl lui nu-şi mai revenise niciodată.

Dansatorii plini de vervă reuşeau să-şi coordoneze perfect mişcările. Ai fi zis că erau legaţi cu fire nevăzute. Johanthan se 20

- LAURENT GOUNELLE -

simţi invadat de dorinţa de a li se alătura, de a se strecura printre ei şi de a se lăsa în voia ritmului ameţitor. Ezită un moment, din cauza unei timidităţi deplasate, apoi închise ochii, simţind vibraţiile instrumentelor de percuţie prin tot corpul. Tocmai se decisese şi voia să facă pasul spre ei, când se simţi prins de mână. O tânără

stătea în faţa lui şi îi strângea uşor mâna între degetele ei fine. O

ţigancă. Subţire, dispărea parcă în volanele hainelor ei închise la culoare.

— Să-ţi ghicesc viitorul.

Se uita fix la el, cu ochii ei negri, frumoşi. Privire grea, profundă, binevoitoare, dar fără urmă de zâmbet. Mulţimea îi atingea în trecere.

Privirea tinerei femei coborî apoi spre mâna lui. Degetele ei calde şi blânde i le depărtau pe ale lui cu o apăsare uşoară, asemănătoare unei mângâieri. Jonathan se simţi tulburat de senzualitatea acelei atingeri. Ea se aplecă uşor asupra palmei. O lăsă, stând nemişcat, savurând aproape acest contact mai mult forţat, şi curios, bineînţeles, de ceea ce i-ar fi putut spune.

Faţa serioasă a ţigăncii avea trăsături regulate, cu gene lungi, îndoite uşor, iar părul negru şi des era prins într-un fel foarte drăguţ

la spate.

Brusc, sprâncenele i se ridicară şi fruntea i se umplu de riduri.