— Ştii, zise Michael, în ultimul timp m-am tot gândit la situaţia ta.
— Situaţia mea? întrebă Jonathan.
Michael dădu din cap cu amabilitate, uitându-se la el plin de empatie.
— Cu cât te urmăresc, cu atât realizez ce infern trebuie să fie pentru tine să lucrezi zi de zi cu „fosta”.
Luat prin surprindere, Jonathan se uită la el fără să răspundă.
— Nu vă faceţi decât rău unul altuia. Nu e deloc rezonabil.
Jonathan rămase interzis.
— Şi asta nu mai poate continua.
9
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Jonathan se uită în pământ. Michael îl privi aproape tandru.
— Aşa că mai bine să luăm măsuri din vreme…
Luă o înghiţitură de carrot cake.
— Am tot analizat faptele, am întors situaţia pe toate feţele şi, în sfârşit, am o propunere.
— O propunere?
— Da.
Jonathan rămase tăcut.
— Uite, nu-mi da un răspuns pe loc, reflectează un timp.
Jonathan îl privi cu atenţie.
— Aş fi dispus să-ţi cumpăr partea, spuse Michael, dacă te hotărăşti să te retragi.
— Partea mea… din firmă?
— Că doar nu din prăjitură.
Jonathan rămase fără replică. Nu se gândise niciodată să
renunţe la firma pe care o construiseră împreună. Se implicase atât de mult, pusese trup şi suflet în ea, încât aceasta devenise… parte din el însuşi. Simţi cum i se strânge stomacul. Să părăsească firma ar fi însemnat să renunţe la elementul cel mai important din viaţa lui. S-o ia de la zero. Să reconstruiască din temelii…
În cafenea, la televizorul agăţat pe perete, rulau imagini cu Austin Fisher, campionul de tenis care strângea trofeu după trofeu. După
ce câştigase din nou la Wimbledon cu câteva săptămâni în urmă, se prezenta la Flushing Meadow ca mare favorit al US Open.
Jonathan urmărea imaginile, visător. A-i vinde lui Michael partea sa ar fi însemnat să renunţe la visul secret de a-l depăşi, de a deveni el însuşi campionul celor mai bune contracte.
— Ar trebui să fac un împrumut, reluă Michael. Ar fi greu, dar probabil că ăsta e cel mai bun lucru pentru toată lumea.
— Bună, la toată lumea.
Angela se aşeză la masă şi suspină zgomotos pentru a-şi sublinia exasperarea, păstrând totuşi pe buze un mic surâs.
10
- LAURENT GOUNELLE -
Jonathan o cunoştea ca pe propriile buzunare.
— Cum îţi merge? îi aruncă Michael.
— Fiică-ta a refuzat să se spele pe dinţi, spuse ea, arătând cu bărbia în direcţia lui Jonathan. Bineînţeles că n-am cedat. A trebuit să duc muncă de lămurire vreo zece minute… Ca urmare, la şcoală
am găsit poarta încuiată. A fost nevoită să sune la portar şi să
suporte perdaful de rigoare. Nu că nu l-ar merita…
— Cafea lungă, ca de obicei? întrebă Michael, zâmbind în continuare.
— Nu. Una dublă, zise ea, oftând din nou.
Michael dădu comanda. Angela se uită la Jonathan cu un surâs acid.
