— Partea mea… din firmă?

— Că doar nu din prăjitură.

Jonathan rămase fără replică. Nu se gândise niciodată să

renunţe la firma pe care o construiseră împreună. Se implicase atât de mult, pusese trup şi suflet în ea, încât aceasta devenise… parte din el însuşi. Simţi cum i se strânge stomacul. Să părăsească firma ar fi însemnat să renunţe la elementul cel mai important din viaţa lui. S-o ia de la zero. Să reconstruiască din temelii…

În cafenea, la televizorul agăţat pe perete, rulau imagini cu Austin Fisher, campionul de tenis care strângea trofeu după trofeu. După

ce câştigase din nou la Wimbledon cu câteva săptămâni în urmă, se prezenta la Flushing Meadow ca mare favorit al US Open.

Jonathan urmărea imaginile, visător. A-i vinde lui Michael partea sa ar fi însemnat să renunţe la visul secret de a-l depăşi, de a deveni el însuşi campionul celor mai bune contracte.

— Ar trebui să fac un împrumut, reluă Michael. Ar fi greu, dar probabil că ăsta e cel mai bun lucru pentru toată lumea.

— Bună, la toată lumea.

Angela se aşeză la masă şi suspină zgomotos pentru a-şi sublinia exasperarea, păstrând totuşi pe buze un mic surâs.

10

- LAURENT GOUNELLE -

Jonathan o cunoştea ca pe propriile buzunare.

— Cum îţi merge? îi aruncă Michael.

— Fiică-ta a refuzat să se spele pe dinţi, spuse ea, arătând cu bărbia în direcţia lui Jonathan. Bineînţeles că n-am cedat. A trebuit să duc muncă de lămurire vreo zece minute… Ca urmare, la şcoală

am găsit poarta încuiată. A fost nevoită să sune la portar şi să

suporte perdaful de rigoare. Nu că nu l-ar merita…

— Cafea lungă, ca de obicei? întrebă Michael, zâmbind în continuare.

— Nu. Una dublă, zise ea, oftând din nou.

Michael dădu comanda. Angela se uită la Jonathan cu un surâs acid.

— Pari foarte senin. Chiar destins…

El nu reacţionă în niciun fel. Ea îşi trecu degetele prin părul şaten-deschis, ale cărui vârfuri îi mângâiau umerii.

— Mi-ai reproşat că mă ocup mai mult de florile mele decât de fiica mea, dar…

— Nu ţi-am spus niciodată aşa ceva, protestă Jonathan pe un ton de învins fără luptă.

— Dar… vezi tu… plantele nu se trântesc pe jos urlând.

Jonathan îşi suprimă un zâmbet, apoi îşi bău cafeaua fără să mai spună nimic. Se despărţiseră de trei luni, dar ea continua să-i facă

aceleaşi reproşuri ca întotdeauna. Brusc, simţi că, în mod bizar, asta îi făcea plăcere, dându-i impresia că relaţia lor continua, în ciuda tuturor problemelor. Realiză atunci ceea ce niciodată nu îndrăznise să-şi mărturisească: în adâncul sufletului mai spera la o împăcare.

Să-i vândă lui Michael partea lui ar fi însemnat să renunţe la această speranţă, rupând ultimele fire care-l mai legau de Angela.

O şterse deci de la prima întâlnire a zilei, abandonându-şi asociaţii pe terasă. Lista posibililor clienţi era lungă. O perspectivă

nu prea atractivă, dar era înainte de weekend. În curând va avea tot timpul să se odihnească.

11

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Nici prin cap nu-i trecea că, două zile mai târziu, viaţa lui urma să

se schimbe pentru totdeauna.

12

- LAURENT GOUNELLE -

2

Faţa din profil, uşor crispată. El se ridică, salută scurt, apoi seîntoarce şi pleacă.

Zoom- ul puternic al aparatului Nikon urmări mişcările lui Jonathan până când acesta părăsi terasa. Când silueta deveni greu de urmărit, Ryan opri camera, se ridică şi-l observă pe tânăr îndepărtându-se prin transperantul negru al ferestrei de la etajul al doilea al casei sale din partea cealaltă a pieţei.

— Niciun simţ al replicii, se lasă dus de nas fără o vorbă… Ciudat, dar nu imposibil. Să zicem… 10/20, asta în cel mai bun caz, mormăi el în barbă.

Îşi şterse mâinile transpirate pe blugi şi trase de poalele tricoului negru ca să-şi şteargă broboanele de transpiraţie de pe frunte.

Avantajul hainelor negre. Se murdăresc mai greu.

Plimbându-şi privirea peste terasa cafenelei, reperă două femei destul de elegante. Pe una dintre ele o cunoştea pentru că o mai filmase de vreo două-trei ori fără succes. Îndreptă spre ele camera conectată la noua microantenă ultradirecţională. Îşi puse căştile şi vocile femeilor se auziră cu o claritate surprinzătoare. Ryan nu regreta deloc investiţia: la mai bine de optzeci de metri le auzea ca şi cum ar fi stat cu ele la masă.

— Ba da. E adevărat, zicea una. Te asigur. Şi totuşi le-am rezervat în avans. Cu mai bine de şase luni înainte. Bineînţeles că m-am ocupat de tot. Avion, hotel… Absolut tot.

— Chiar că nu e deloc cool, răspunse cealaltă, dând din cap. Ţi-ai făcut asigurare storno?

— Sigur că da! Ştii doar că mi-a mai tras clapa şi în urmă cu trei ani. Acum suflu şi-n iaurt.

— Dacă aş fi în locul tău, mi-aş schimba serviciul. Cu CV-ul pe care îl ai, găseşti orice vrei. Eu, pe de altă parte, am un orizont mai 13

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

limitat…

Ryan filmă o vreme degeaba. Cu o săptămână în urmă, descoperise că fereastra camerei lui, din cealaltă parte a casei, dădea în grădina tinerei, situată la o distanţă de vreo nouăzeci şi patru de metri. Puţin cam departe dar, cu o focalizare dublă, ar fi putut filma, în cazul în care ar fi apărut ceva interesant.