Afară, aerul era încă proaspăt. Inspiră profund. Unul dintre puţinele lucruri gratuite în lumea asta de rahat. În ziua când vom fi obligaţi să-l purificăm, de exemplu, nenorociţii ăştia vor găsi cu siguranţă o cale să ni-l factureze. Se felicită pentru că avusese bunul-simţ să semneze petiţia online prin care se cerea interzicerea vehiculelor celor mai poluante.
Ca să nu piardă timpul, se duse la Gary’s. La intrare îl întâmpină
mirosul boabelor de cafea proaspăt prăjite. Atmosfera era cam dezolantă – un singur client, într-un colţ –, dar brioşele erau bune, deşi cam mici la banii ăia.
Gary se apropie în linişte mormăind un „Bună dimineaţa” greu de auzit. Ochii mici, puţin strânşi, îi erau acoperiţi de sprâncenele negre întotdeauna încruntate, în timp ce gura i se pierdea într-o barbă
deasă care-l făcea să semene cu un urs masiv.
Îi luă comanda la fel de puţin vorbăreţ şi zgârcit la zâmbete, ca de obicei. Lipsa de generozitate se manifesta la el pe toate planurile.
Agăţat pe un perete de cărămidă roşie, televizorul difuza imagini cu faţa unei jurnaliste de la CNN care îi lua interviu lui Austin Fisher, campionul la tenis. Dacă ar fi câştigat din nou, putea doborî recordul absolut al numărului de victorii de Grand Slam. Presiunea era deci enormă, explica tipa pe un ton uşor acid. Mai ales că Austin nu reuşise niciodată până atunci să se impună la Flushing Meadow, unde terenul rapid nu-i era favorabil, amintea ea insistând maliţios pe ceea ce durea cel mai tare.
Jonathan se concentră asupra feţei hotărâte a campionului, a cărui siluetă invadase ecranul, cu logo-ul Nike imprimat pe mai toate piesele de îmbrăcăminte. Recunoscu imediat imaginile din ultimul meci pe care-l câştigase. Zâmbind rareori, avea un joc dur care-i dădea un aer implacabil. Poate că din cauza asta nu provoca niciodată entuziasmul suporterilor, în ciuda modelului de depăşire de sine pe care îl încarna.
26
- LAURENT GOUNELLE -
În timp ce mânca o brioşă, Jonathan realiză deodată că durerea de cap îi trecuse.
La finalul mesei, luase deja o hotărâre. O va găsi pe ţigancă şi-i va cere explicaţii suplimentare. Nu e nimic mai rău ca incertitudinea. Mintea se lasă copleşită şi caută cu disperare răspunsurile care-i lipsesc. N-avea niciun chef să-şi petreacă restul vieţii chinuindu-se ca un prost şi trăind cu frica-n sân fără rost.
Weekendul viitor va şti mai multe.
Plăti nota şi verifică restul primit. Data trecută mai că trecuse cu vederea: Gary îi dăduse rest cinci dolari în loc de zece. Jonathan se întreba dacă n-o făcuse cumva intenţionat.
Restul săptămâni trecu fără probleme. Se concentră asupra serviciului, luptându-se să-şi atingă obiectivele pe care şi le stabilise împreună cu cei doi asociaţi.
Asta i-ar fi închis gura lui Michael care îi spusese într-o zi, în timp ce murea de râs: „Dacă aş fi client, mutra ta nu mi-ar inspira încredere”. Fraza respectivă îl bântuia cu regularitate, scena îi revenea mereu în minte şi îl umplea de dorinţa de a-şi lua revanşa.
Muncind fără întrerupere, era posibil să reuşească să-l întreacă pe Michael.
Vineri, Jonathan îşi dădu seama că vizita lui Chloé urma să-l împiedice s-o caute pe ţigancă. Să ia cu el copilul nici nu se punea problema… Şi totuşi nu se vedea în stare să mai aştepte mult timp.
Trebuia s-o vadă, să stea de vorbă cu ea. Nu avea curaj să se perpelească la foc mic încă opt zile.
Sfârşi prin a lua telefonul.
— Angela, sunt eu, Jonathan.
La celălalt capăt al firului, linişte.
— Alo?
— Te ascult, Jonathan…
— Am… o mică problemă… Eu…
— Lasă-mă să ghicesc: nu eşti liber weekendul ăsta.
27
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
— Ba da, dar… dacă… mă rog…
— Spune odată, Jonathan! Am treabă. Mă aşteaptă florile…
— Vreau doar să ţi-o aduc pe Chloé duminică mai repede decât de obicei.
Linişte.
Apoi un oftat.
Jonathan nu mai insistă.
Sosi weekendul. Cu spontaneitatea celor şapte ani ai ei, Chloé îi umplu de veselie căsuţa, aşa cum făcea mereu. Sâmbătă
merseseră împreună la Stinson Beach. Vântul bătuse destul de tare cu o noapte înainte, iar valurile, mai mari decât în mod normal, se spărgeau pe nisip, răspândind în jur o ceaţă de stropi cu miros sărat.
Fetiţa petrecu toată dimineaţa jucându-se pe plajă, săpând o piscină în nisip, construind castele şi – jocul ei preferat – alergând în apă şi sărind peste valuri.
— Tăticule, vino să te joci cu mine!
— Mai târziu, draga mea…
O ţinea sub observaţie cu coada ochiului, răspunzând în acelaşi timp la e-mailurile clienţilor. Dacă le lăsa să se adune, ar fi devenit o pacoste.
