— Azi după-amiază erau aici. Acum nu ştiu unde ar putea fi.

— Vin aici la fiecare sfârşit de săptămână?

— Chiar nu le ţin socoteala. Cu ce aromă doriţi, doamnă?

Jonathan mai rămase câteva momente cercetând mulţimea, apoi se întoarse la maşină. Îşi va încerca norocul weekendul următor.

Totuşi nu mai era aşa de sigur. Simţea deja că ar fi trebuit s-o lase baltă, să uite predicţia aia idioată care nu dovedea nimic. Dacă liniile din palmă ar spune realmente lucruri despre viaţa noastră, oamenii de ştiinţă ar fi dovedit-o de mult, nu? Mai bine ar uita o dată pentru totdeauna toate tâmpeniile alea. Ar da pagina.

Îşi aminti brusc de John, amicul din facultate care, cu ajutorul unui pendul, îi prezisese că… va avea un fiu. Nu putu să nu zâmbească amintindu-şi, dar chiar în acea clipă, o văzu la câţiva paşi în faţa lui. Nu pe cea care îi citise în palmă. Era cealaltă, mai masivă şi mai în vârstă, care o strigase pe Lisa în momentul în care aceasta o luase la sănătoasa. Sări literalmente pe ea.

— Prietena ta… unde e? Vreau s-o văd!

Femeia nu se lăsă intimidată şi îl măsură cu duritate din cap până-n picioare.

31

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

— Ce mai vrei? îi zise pe un ton necioplit. Ai vorbit deja cu sora mea. Ce mai e de zis?

Fără să aştepte un răspuns, îi luă mâna cu brutalitate şi-i depărtă

degetele. El se crispă, dar nu se retrase.

— Nu ţi-a spus Lisa? i-o trânti, dându-i drumul fără menajamente.

O să mori. E scris.

— De unde ştii aşa ceva? E scandalos să le bagi oamenilor în cap o astfel de idee!

— Dacă nu vrei să auzi, de ce te-ai întors aici?

— Şi când sunt condamnat să mor, hm? Când?

Se uită la el dispreţuitoare. Nu avea nicio urmă de milă în ochi.

— Trebuia să fii deja mort. Consideră-te norocos! Dar nu mai prinzi sfârşitul anului. Şi-acuma, lasă-ne dracului în pace!

Violenţa cuvintelor îl făcu să încremenească locului. O privi îndepărtându-se, complet năucit.

32

- LAURENT GOUNELLE -

5

Zilele care urmară i se părură groaznice. Jonathan avea impresia că primise o lovitură năucitoare în moalele capului. El, care refuzase să-i acorde prea mult credit primei ţigănci, lua acum lucrurile în serios. Pe sora ei, acea soră odioasă cu un comportament lipsit de orice compasiune, o detestase profund, dar nenorocirea era că, în ciuda a tot, simţise că ea spunea… adevărul. Cu un fel de francheţe brutală, dezarmantă, devastatoare.

Sigur că există posibilitatea să fim sinceri, totuşi să ne înşelăm, să greşim, în ciuda siguranţei pe care o afişăm. Asta nu înseamnă…

Toată nebunia îl lăsa fără replică, totalmente ieşit din uz. Avea impresia că lumea i se prăbuşeşte sub picioare, că întreaga lui viaţă

urma să se năruie ca un castel de cărţi de joc. El, care până atunci nici nu se gândise la cât de mult va trăi sau nu, se surprindea acum imaginându-şi finalul, iar această idee i se părea pur şi simplu…

inacceptabilă, de nesuportat.

Încercă să-şi reia cursul normal al vieţii. Se forţă să se ridice dimineaţa din pat la ora obişnuită, asumându-şi fără chef responsabilităţile, achitându-se de toate sarcinile profesionale şi îndatoririle personale. Dar profeţia ţigăncilor îl bântuia şi, în adâncul sufletului, se întreba dacă nu aveau, în definitiv, dreptate.

După o săptămână trăită în această stare de semiletargie avu o revelaţie şi se hotărî să ia legătura cu doctorul Stern. Îi ceru un set complet de analize: sânge, raze, scanări, RMN, tot. Doctorul i le prescrise explicându-i cu o voce impersonală că, în absenţa oricărui simptom, casa de asigurări va refuza să i le compenseze. Îi prezentă apoi un deviz de şapte mii opt sute de dolari care îl lăsă cu gura căscată.

I se păru o nedreptate strigătoare la cer. Dacă ar fi fost bogat, ar fi putut să acţioneze şi, la nevoie, să se trateze din timp. Îşi rumegă

frustrarea zile întregi, apoi sfârşi prin a se resemna. Analizele 33

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

medicale ar fi fost oricum inutile, nu? Dacă era sortit să moară, va muri oricum. Nimeni nu se poate împotrivi destinului. Povestea Caterinei de Medici n-o dovedea cu prisosinţă? Astrologul ei, Cosimo Ruggieri, îi prezisese că va muri în apropiere de Saint-Germaine. Toată viaţa, ea se ţinuse departe de orice loc cu acest nume, mergând până la a ordona închiderea şantierului de la palatul Tuileries, situat prea aproape de Saint-Germain-l’Auxerrois. Dar într-o zi se îmbolnăvise atât de rău, încât i-a fost chemat un preot. În agonie, ea se întorsese spre el şi, cu un ultim efort, îl întrebase cum îl cheamă. Cu o voce blândă şi reconfortantă, acesta răspunsese: Julien de Saint-Germain. Ochii bătrânei regine a Franţei se holbaseră îngroziţi şi femeia îşi dădu sufletul.

Jonathan era epuizat. Se simţea ca o pasăre cu aripile ciuruite de gloanţe în plin zbor.

Şi totuşi, se încăpăţâna să se agaţe de viaţa lui obişnuită, deşi îi venea din ce în ce mai greu să afişeze surâsul profesional obligatoriu în meseria lui, dar şi în rolul lui de bărbat, de tată sau de vecin. Întâlniri, negocieri, obiecţii, semnături, ambuteiaje, obiective neatinse, de acord domnule viitor client, nu, domnule actual client, şi apoi cumpărături, spălatul hainelor, vase, curăţenie, coş de gunoi, facturi, petiţii… Lupta cotidiană continua; doar că viaţa îşi pierduse orice savoare, savoare pe care nici nu visase s-o aprecieze altădată, dar pe care pierderea o înnobila a posteriori. Nu preţuim viaţa decât când suntem pe cale s-o pierdem.

Şi acum, moartea plana în permanenţă deasupra capului său, împletindu-se în filigranul vieţii lui de toate zilele. Pe lângă spaima care-l paraliza în ciuda eforturilor sale, nu se mai putea gândi la niciun proiect care altădată ar fi reuşit să-i distragă atenţia –

avusese dintotdeauna obiceiul să se consoleze cu privire la dezamăgirile prezentului, proiectându-se într-un viitor plin de promisiuni care-l făceau să se simtă bine: vacanţa de anul viitor, perspectiva de a-şi cumpăra mobilă nouă, o pereche de pantofi, o 34

- LAURENT GOUNELLE -

altă maşină, speranţa unei întâlniri şi, mai ales, ziua când ar fi putut, în sfârşit, să se mute într-o casă mai mare. Tot acest viitor de care se agăţase până atunci i se părea dintr-odată confiscat. Speranţa dispăruse. Nu-i mai rămăsese decât atât: prezentul tern şi jalonat de probleme, fără nicio rază de lumină la orizont.

Într-o dimineaţă, în momentul în care se trezi ca să se ducă la serviciu, realiză că nu mai putea continua în felul acesta. Nu mai era în stare, nu mai avea resurse să continue. Nici măcar forţa să se ridice.

Depresia în care plonjase îl aduse în situaţia de a pune în discuţie tot ce trăise până atunci. Ce sens avea să mai trăiască aşa? Spre ce se îndrepta? Muncă şi iar muncă, zbatere continuă, probleme fără

sfârşit, în aşteptarea weekendului în care să-şi satisfacă în magazine puţinele dorinţe care-i mai rămăseseră, simţind o satisfacţie care dura prea puţin. Apoi iarăşi muncă şi un alt weekend după acelaşi tipar. Oare viaţa nu era decât o alternanţă de luptă înverşunată şi de satisfacţii frivole şi efemere?

Cât despre ambiţia lui secretă de a se autodepăşi, devenind un agent mai bun decât Michael, i se părea acum lipsită de sens. I se părea că fusese doar o sursă de motivaţie derizorie, fără suport real. Chiar munca lui… ce sens mai avea? Să semneze în fiecare zi mai multe contracte… La ce foloseau toate astea până la urmă?

Jonathan avea nevoie de o pauză, să întrerupă acest lanţ infernal, să dea înapoi. Să hotărască ce voia să facă cu viaţa ce-i mai rămăsese. Dacă trebuia să moară înainte de sfârşitul anului, cum i-ar fi plăcut să trăiască aceste ultime luni?

Se întâlni cu cei doi asociaţi şi le explică faptul că nişte probleme personale îl obligau să ia o pauză. Absenţa lui nu avea să aibă

consecinţe financiare asupra lor: repartiţia beneficiilor era proporţională cu numărul de contracte obţinute de fiecare dintre ei.

De finalizarea dosarelor în curs se va ocupa asistenta.

— O să lipseşti mult timp? întrebă Michael.