— Vreau doar să ţi-o aduc pe Chloé duminică mai repede decât de obicei.

Linişte.

Apoi un oftat.

Jonathan nu mai insistă.

Sosi weekendul. Cu spontaneitatea celor şapte ani ai ei, Chloé îi umplu de veselie căsuţa, aşa cum făcea mereu. Sâmbătă

merseseră împreună la Stinson Beach. Vântul bătuse destul de tare cu o noapte înainte, iar valurile, mai mari decât în mod normal, se spărgeau pe nisip, răspândind în jur o ceaţă de stropi cu miros sărat.

Fetiţa petrecu toată dimineaţa jucându-se pe plajă, săpând o piscină în nisip, construind castele şi – jocul ei preferat – alergând în apă şi sărind peste valuri.

— Tăticule, vino să te joci cu mine!

— Mai târziu, draga mea…

O ţinea sub observaţie cu coada ochiului, răspunzând în acelaşi timp la e-mailurile clienţilor. Dacă le lăsa să se adune, ar fi devenit o pacoste.

— Haide, tati…

În cele din urmă, ea reuşi să-l convingă să i se alăture pe mal şi se agăţă de gâtul lui ţipând şi stropindu-l cu apa rece ca gheaţa.

Râsul ei acoperea protestele lui Jonathan.

Se instalară pe terasa de la Parkside Cafe ca să ia prânzul, la umbra unui pin mediteranean ce mirosea a cetină încălzită la soare.

Apoi Chloé se repezi spre locul de joacă din faţă.

— Vino cu mine! îl imploră ea.

— Du-te tu, eu mă uit la tine.

28

- LAURENT GOUNELLE -

Se aşeză pe o bancă, invidios pe pofta de viaţă şi pe lipsa de griji a fiicei sale. O urmărea jucându-se şi încerca să se bucure de clipa prezentă, dar cum să te relaxezi când ai în cap o mie de lucruri de făcut despre care ştii că se vor aduna în timp ce tu stai acolo nemişcat, fără să acţionezi? Îl asaltau toate ca nişte săgeţi sub formă de gânduri, furişe ca nişte hoţi, unul după altul: de făcut curat în beci, mii de poze de copiat şi de salvat înainte să dispară prin cine ştie ce joc al hazardului, cumpărături – adu-ţi aminte să iei Sopalin –, de vopsit obloanele cât mai e cald ca să nu putrezească, de spălat maşina, de udat grădina şi, bineînţeles… de smuls trifoiul de cum apare din nou. A… şi apoi, of, Doamne: de răspuns mătuşii Margie care îi trimisese o scrisoare de mână, aşa cum nu mai proceda nimeni în ziua de azi. Asta de mai bine de o lună… Ce ruşine…

Dintr-odată îi veni în minte imaginea ţigăncilor. Şi le închipuia puse pe treabă pe dig, în faţa docului 39. Încă opt zile de chin… Ce aşteptare crudă!

— Vino, tăticule…

Ridică privirea, forţându-se să zâmbească. Cu atâtea lucruri în minte, de unde să mai aibă energie ca să se joace cu fiica lui?

Dar Chloé nu renunţa uşor. Se apropie de el.

— Atunci, spune-mi o poveste!

— Bine. S-a făcut.

— Da! Da! Genial!

Îi sări de gât.

— Vasăzică… e povestea…

În acel moment sună telefonul. Numărul unui posibil client pe care îl căuta de două zile.

— Un minut, draga mea, e ceva important. Şi te rog, nu face gălăgie… sst!

A doua zi, merseră să se plimbe cu bicicletele pe malul apei.

Ajunşi la Lombard Gate, o luară spre vest, întorcând cu grijă spatele 29

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

blestematului de dig. O luară pe Presidio Promenade, alunecând printre locuinţele cochete de pe coastă şi brazii masivi ce se înălţau parcă până la cer. Ce bine mirosea aerul de mare! Oceanul de safir se întindea la orizont, abia ridat de vântul uşor. Din timp în timp, Golden Gate, cu silueta lui zveltă, apărea în vizor, ca şi când un pictor pus pe şotii s-ar fi amuzat închizând golful cu o tuşă de pensulă portocalie. Chloé pedala în viteză pe mica ei bicicletă, super încântată, debordând de o fericire contagioasă, cu un surâs larg pe faţă care îl umplea pe Jonathan de bucurie. Reuşi chiar să facă

uitată acea profeţie revoltătoare. Dar brusc, după una dintre numeroasele curbe ale pistei, apăru în faţa lor Naţional Cemetery, iar vederea miilor de cruci albe care acopereau dealurile îl făcu să i se înece corăbiile pentru tot restul plimbării.

O duse pe Chloé la mama ei exact la ora normală. Ca de obicei, îi zâmbi pentru a ascunde sentimentul de sfâşiere pe care i-l dădea despărţirea. Aşteptă ca uşa căsuţei galbene să se închidă, apoi demară în viteză. 19:01. Nu se ştie niciodată. Turiştii plecaseră fără

îndoială de pe dig îndreptându-se spre hoteluri, iar localnicii ieşiţi la o plimbare de duminică, spre casele lor. Dar merita să încerce.

Acţiunea te ajută să diminuezi angoasa.

Luptă împotriva tentaţiei excesului de viteză – n-avea niciun chef să se trezească cu vreo amendă –, conducând nervos cam un sfert de oră până să ajungă să parcheze în cartierul portului. Alergă spre dig, cu sufletul la gură. Avea un fel de trac şi, pe măsură ce se apropia, îşi simţea muşchii gambelor încordându-se. În ciuda oricărei aşteptări, locul era încă plin de lume care profita de răcoarea serii. Se urcă pe o bancă, să poată scruta mai bine împrejurimile, cu atenţie, de mai multe ori. Nici urmă de ţigănci.

Traversă piaţa, atent la fiecare faţă din mulţime, căutând din ochi acel păr lung şi negru. Nimic. Străbătu digul până la capăt, apoi reveni, cercetând celălalt chei, cu ochii în patru la orice apariţie.

30

- LAURENT GOUNELLE -

Degeaba. Frustrarea începea să pună încet stăpânire pe el. Se îndreptă spre un vânzător ambulant de îngheţată.

— Ce căutaţi? întrebă tipul, la vreo cincizeci de ani, bronzat şi cu părul negru ca pana corbului, ţepos şi prost tuns, care-i acoperea jumătate din faţă.

— Am o întrebare: le-aţi văzut cumva pe ţigănci azi? Ştiţi, cele care citesc în palmă…

Tipul miji ochii.

— Ce treabă aveţi cu ele? întrebă suspicios.

— Una dintre ele mi-a… prezis viitorul şi aş vrea să aflu mai multe… Aş mai vrea… o şedinţă. Le cunoaşteţi?

Celălalt îl privi un moment fără să spună nimic.