Ea continua să-l fixeze, respirând cu greutate, dar ţinându-şi cu disperare buzele strânse.
— Vreau să ştiu ce-ai văzut! Spune-mi!
O ţinea ferm. Trecătorii cărora le stăteau în cale îi ocoliră cu greu momente bune. Fata nu clipea. Jonathan nu mai ştia ce să facă.
— Spune-mi cât vrei!
Ea rămase tăcută.
În disperare de cauză, o strânse şi mai tare de braţ. Durerea o făcu să caşte ochii, dar continuă să tacă, stând nemişcată. O
strânse şi mai tare. Buzele ei rămaseră pecetluite…
Dezgustat, realiză că n-o s-o poată convinge. Rămaseră privindu-se în ochi, fără niciun rezultat. Sfârşi prin a-i da drumul.
În mod surprinzător, ea nu se mişcă. Rămase acolo, în faţa lui. Nu ştia ce să mai creadă.
— Te rog…
Ea nu-l slăbea din ochi. Cohortele de trecători se deschideau şi se închideau în jurul lor, ocolindu-i.
Jonathan continua s-o privească fără să-i mai ceară nimic. De altfel, nici nu mai aştepta nimic.
După o vreme, ea vorbi, cu o voce încărcată de regrete.
— O să mori.
Apoi se întoarse şi dispăru în mulţime.
23
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
4
Nu ţi se întâmplă în fiecare zi să afli că vei muri. Previziunea formulată ca o sentinţă îl zdruncinase pe Jonathan. Rămăsese singur, năucit în mijlocul mulţimii de trecători absurd de fericiţi.
Pe seară, raţiunea îl readuse la realitate. Până în acea zi, nu acordase niciun fel de atenţie acelor femei care ghiceau viitorul, aşa cum nu o făcuse nici cu clarvăzătorii, cititorii în cărţi sau alţi aşa-zişi astrologi. De altfel, îi punea pe toţi în aceeaşi oală, a celor ce mizează pe credulitatea bieţilor oameni ca să facă bani. El, Jonathan Cole, era un om titrat şi, credea el, destul de inteligent. N-ar fi fost stupid să pună vreun preţ pe astfel de baliverne? Hai, nu le băga în seamă!
Nu le băga în seamă, îşi repetă el la infinit în următoarele două
zile. Dar ceva continua să scârţâie în raţionamentul pe care-l făcuse să se liniştească: cuvintele ţigăncii nu avuseseră nicio motivaţie financiară. Fata se făcuse nevăzută fără să ceară nimic în schimb…
Mai bine să nu se mai gândească. De cum se simţea cuprins de cel mai mic val de descurajare, căuta să-şi distragă atenţia citind ultimele ştiri ori e-mailurile pe smartphone. Să viseze la viitoarele proiecte era un alt mijloc de a-şi ţine mintea ocupată. Proiectul de mutare, de exemplu. În momentul în care rezultatele firmei îi vor permite un salariu mai bun, o să închirieze o casă mai mare, în care Chloé va avea propria cameră. Se săturase până-n gât să tot desfacă şi să strângă canapeaua din salon. Apoi ar fi putut să spere la schimbarea maşinii, la a-şi oferi puţină plăcere…
A treia dimineaţă se trezi cu o durere de cap localizată şi destul de puternică. I-au trebuit doar câteva secunde pentru a face legătura. Un val de panică l-a cuprins… şi a început să-l strângă ca într-un cleşte. O jumătate de oră mai târziu, lua telefonul.
— Aş dori o programare la doctorul Stern.
24
- LAURENT GOUNELLE -
— O clipă, să verific, răspunse o voce feminină pe un ton pe cât de profesional, pe atât de impersonal.
— E… o urgenţă.
Auzi o melodie cântată la pian, lentă şi siropoasă. Aşteptă, în timp ce starea de anxietate continua să se agraveze. Ideile îi ţâşneau din minte, dezordonate. Se vedea deja internat în spital, operat pe creier. Oare asigurarea lui acoperea genul ăsta de intervenţie chirurgicală?
— Nu închideţi, mai am un apel.
Acelaşi pian, picurând cu dulceaţă.
Pe fereastra deschisă auzea ţipetele lui Gary, vânzătorul de brioşe. Curtea din spatele magazinului său se prelungea cu un pătrat de gazon lipit de curtea din spate a casei lui Jonathan. În timpul vacanţelor şcolare, copiii petreceau acolo majoritatea timpului, iar Gary nu rata nicio ocazie să-i muştruluiască. Bieţii micuţi îşi auzeau o groază de vorbe pentru nimic. Trebuie spus că
afacerea nu mergea prea bine; în ciuda calităţii brioşelor, clienţii erau rari şi bilanţurile lunare nu erau prea roz pentru el…
Pianul continua să se audă. Brusc, Jonathan avu o revelaţie.
Durerile de cap nu erau ceva nou, le mai avusese şi în trecut, şi-atunci de ce se alarma de data asta? Simţi cum începe să se enerveze şi sfârşi prin a închide telefonul. Era doar vina nenorocitei ăleia! Dacă ea nu i-ar fi băgat ideile astea idioate în cap, n-ar fi ajuns în starea de acum!
Era furios. Furios pe ea, dar şi pe el însuşi pentru că se lăsase influenţat fără să vrea. Cum îndrăznise fata aia să facă o astfel de afirmaţie? Cu ce drept? Ce ştia ea de fapt? Hm? Şi dacă într-adevăr trebuia să moară, când se va întâmpla? Era singurul lucru care conta, de fapt.
Ieşi să ia micul dejun în oraş. Trebuia să se liniştească înainte de a da ochii cu asociaţii lui, chiar dacă nu prea avea timp.
25
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
