Apartamentul lui de la etajul al doilea oferea în mod cert multe avantaje. Casa dădea pe o parte spre piaţă, într-un unghi perfect cu terasa cafenelei, iar pe cealaltă parte, spre un şir de curţi în care se desfăşurau adesea scene familiale demne de luat în seamă. Multe dintre ele reuşiseră de altfel să atingă proporţia ideală de 12/20, prag fixat de Ryan pentru a fi demne de publicat pe blogul său.

Bău o gură de cola, apoi mătură terasa cu privirea. Reperă un cuplu necunoscut, la vreo cincizeci de ani, în plină ceartă şi îndreptă

camera într-acolo.

— Când vorbesc cu tine, zicea femeia, am impresia că vorbesc cu o statuie de ceară.

Ryan făcu zoom pe faţa bărbatului, jumătate resemnat, jumătate absent.

— Şi ceara, reluă femeia, se topeşte la soare. Pe tine nimic nu te mişcă. Poate ar fi mai bine să zic o statuie de marmură. Chiar aşa, de marmură. Ca o piatră de mormânt. Eşti la fel de vorbăreţ ca o piatră de mormânt. Incapabil să comunici…

Auzind aceste cuvinte, Ryan simţi un val de ură şi închise aparatul foto.

Incapabil să comunici. Reproşul ce i se făcuse încă din prima zi în care se văzuse cu diploma de inginer în buzunar şi-i răsuna în urechi chiar şi acum, după şapte ani.

Parcă-l vedea pe directorul de la resurse umane, cu părul lui presărat cu fire albe, explicându-i pe tonul acela condescendent teoria lui fumată, destinată cretinilor. Existau, după el, mai multe 14

- LAURENT GOUNELLE -

forme de inteligenţă. Inteligenţa raţională nu este singura de luat înseamă. Cea emoţională are importanţa ei.

Inteligenţa emoţională… Ce nu inventau ăştia ca să-i facă pe tembeli să se simtă bine… Atunci de ce nu şi inteligenţă musculară, digestivă, defecatorie?

Adevărul era că i se dăduseră papucii pentru că nu putea, ca alţii, să se coboare la nivelul tuturor cretinilor şi să le vorbească pe limba lor. În fapt, ce i se cerea? În regatul tembelilor, cei ce vorbesc limbajul proştilor sunt regi. Ar trebui predat la Berkley sau la Stanford în loc de limbajul C sau de Visual Basic. De altfel, în politică, lucrurile funcţionau la fel: aveau succes doar cei care le spuneau oamenilor tâmpeniile pe care voiau să le audă. Cu cât mai gogonate, cu atât mai aplaudate.

Ryan inspiră profund, încercând să se calmeze. Asta mai lipsea, să facă vreun AVC. Ce s-ar mai fi bucurat cretinii!

De fiecare dată când rememora filmul de început al carierei sale, i se întâmpla la fel. Revedea scenele de la firmele de recrutare, tot ce trăise după ce se pomenise licenţiat. Îl torturau cerându-i să le explice motivele pentru care renunţase la fosta slujbă. Toate acele interviuri din cale-afară de umilitoare, în timpul cărora îi puneau tot felul de întrebări personale, scandalos de intime. Ce legătură au hobby-urile mele cu postul respectiv? ar fi vrut să le strige în faţă. Ce dracu’ vă interesează dacă am sau nu o relaţie? Ar fi trebuit să le spună toate astea cu voce tare, să-i trimită la naiba din primul moment şi să refuze din start toate punerile alea în scenă, toate jocurile alea de rol, de tot rahatul… Şi întotdeauna concluziile lor pripite, ridicole, jalnice: De văzut partea relaţională… Nu va face faţă

munci în echipă… Incapabil să comunice.

Ryan şterse ultima înregistrare.

În prezent era nevoit să se mulţumească muncind ca programator de bază, pe un salariu de mizerie. Munca la distanţă

15

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

era singurul avantaj al acestui job cu normă întreagă, pe care reuşea să-l realizeze într-o jumătate de zi.

Torturat de toate aceste gânduri, mai bău trei guri de cola, apoi se întoarse spre ecranul computerului. O sută şaptezeci şi şase de like- uri şi douăsprezece comentarii pentru ultima postare, cea cu tipul care se răzgândise de patru ori înainte să dea comanda, apoi îşi mâncase hamburgerul cu un aer abătut, mărturisindu-i tovarăşului său că ar fi preferat totuşi un hot dog. Exemplu unic de idiot de oraş. Să mori de râs.

Blogul lui, Minneapolis Chronicles, dădea pe-afară de astfel de scene. Reclamele îi mai aduceau câte un dolar în plus. Mai bine decât nimic. Ezitase să-l boteze Viaţă de cretin şi preferase să facă

referire la un oraş situat departe de San Francisco. Filma întotdeauna în prim-plan, deci era imposibil să recunoşti zona. Nu era decât o falsă modalitate de a se linişti singur. Legea din California era clară: trebuia să ai în prealabil acordul tuturor persoanelor prezente ca să poţi filma într-un spaţiu public. În Minneapolis însă, la dracu’ în praznic în Middle West, puteai filma orice.

Ca urmare, se bucura împărtăşindu-şi hohotele de râs cu o mână

de vizitatori fideli ai site-ului. Deoarece societatea e organizată de tâmpiţi pentru tâmpiţi, îşi zicea el, era mai bine să faci haz de necaz decât să te lamentezi şi să te alegi cu vreun ulcer.

Concentrându-se să-i filmeze pe oamenii din cartier, ajunsese să

le cunoască prenumele şi chiar fragmente din poveştile de viaţă.

Majoritatea erau lipsite de interes, deprimant de banale şi de mediocre, dar, uneori, cretinismul făcea mediocritatea să devină

savuroasă.

Mai luă o gură de cola, apoi îşi aruncă plasa asupra unor tinere având în faţă nişte boluri mari de ceai aburind. Una dintre ele urma să se mărite şi-i împărtăşea prietenei sale proiectele de viitor. Ryan 16

- LAURENT GOUNELLE -

nu se putu abţine să nu zâmbească la auzul tonului dulce-naiv al viitoarei mirese. Tipa avea potenţial.

Rafină reglajele. Cu obiectivul f8 obţinea imagini cu profunzime.

Reuşea chiar să detecteze genele false ori punctele negre ascunse sub machiaj.

— Eu şi Bob facem totul împreună, spunea fata.

— Ce noroc pe tine, o complimenta cealaltă. Kevin al meu găseşte mereu motive să nu strângă masa. Să nu mai vorbim de întins rufele. M-am săturat.

— Te cred. Eu şi Bob ne împărţim rolurile, sarcinile, totul. Chiar şi cheltuielile. Totul e foarte clar şi bine pus la punct.

— O, ce bine! La noi, regula e că n-avem nicio regulă…

— Uite, de exemplu, apartamentul pe care vrem să-l cumpărăm. Ei bine, Bob mi-a zis. „Cel mai bine e să împărţim cheltuielile: punem apartamentul pe numele meu şi plătesc eu toate ratele. Mă ocup de tot. Tu poţi să plăteşti impozitele, facturile, mâncarea, vacanţele.” A calculat totul şi a ajuns la concluzia că aşa ar fi echitabil. Ca să n-avem niciunul bătăi de cap.

— Dar… dacă ajungeţi la divorţ… el va rămâne cu apartamentul…

iar tu… n-o să ai nimic.

— Auzi la ea!… E bărbatul vieţii mele, o să ne căsătorim în curând şi tu te gândeşti la divorţ.

— Da, dar…

— Tu nu crezi în dragoste, tu…

Ryan îşi muşcă buzele. Mai filmă câteva secunde, pentru orice eventualitate, apoi se opri. Izbucni în râs.

— Ei bine, draga mea, tocmai ţi-ai câştigat biletul spre Minneapolis!

17

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

3