— Pari foarte senin. Chiar destins…
El nu reacţionă în niciun fel. Ea îşi trecu degetele prin părul şaten-deschis, ale cărui vârfuri îi mângâiau umerii.
— Mi-ai reproşat că mă ocup mai mult de florile mele decât de fiica mea, dar…
— Nu ţi-am spus niciodată aşa ceva, protestă Jonathan pe un ton de învins fără luptă.
— Dar… vezi tu… plantele nu se trântesc pe jos urlând.
Jonathan îşi suprimă un zâmbet, apoi îşi bău cafeaua fără să mai spună nimic. Se despărţiseră de trei luni, dar ea continua să-i facă
aceleaşi reproşuri ca întotdeauna. Brusc, simţi că, în mod bizar, asta îi făcea plăcere, dându-i impresia că relaţia lor continua, în ciuda tuturor problemelor. Realiză atunci ceea ce niciodată nu îndrăznise să-şi mărturisească: în adâncul sufletului mai spera la o împăcare.
Să-i vândă lui Michael partea lui ar fi însemnat să renunţe la această speranţă, rupând ultimele fire care-l mai legau de Angela.
O şterse deci de la prima întâlnire a zilei, abandonându-şi asociaţii pe terasă. Lista posibililor clienţi era lungă. O perspectivă
nu prea atractivă, dar era înainte de weekend. În curând va avea tot timpul să se odihnească.
11
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Nici prin cap nu-i trecea că, două zile mai târziu, viaţa lui urma să
se schimbe pentru totdeauna.
12
- LAURENT GOUNELLE -
2
Faţa din profil, uşor crispată. El se ridică, salută scurt, apoi seîntoarce şi pleacă.
Zoom- ul puternic al aparatului Nikon urmări mişcările lui Jonathan până când acesta părăsi terasa. Când silueta deveni greu de urmărit, Ryan opri camera, se ridică şi-l observă pe tânăr îndepărtându-se prin transperantul negru al ferestrei de la etajul al doilea al casei sale din partea cealaltă a pieţei.
— Niciun simţ al replicii, se lasă dus de nas fără o vorbă… Ciudat, dar nu imposibil. Să zicem… 10/20, asta în cel mai bun caz, mormăi el în barbă.
Îşi şterse mâinile transpirate pe blugi şi trase de poalele tricoului negru ca să-şi şteargă broboanele de transpiraţie de pe frunte.
Avantajul hainelor negre. Se murdăresc mai greu.
Plimbându-şi privirea peste terasa cafenelei, reperă două femei destul de elegante. Pe una dintre ele o cunoştea pentru că o mai filmase de vreo două-trei ori fără succes. Îndreptă spre ele camera conectată la noua microantenă ultradirecţională. Îşi puse căştile şi vocile femeilor se auziră cu o claritate surprinzătoare. Ryan nu regreta deloc investiţia: la mai bine de optzeci de metri le auzea ca şi cum ar fi stat cu ele la masă.
— Ba da. E adevărat, zicea una. Te asigur. Şi totuşi le-am rezervat în avans. Cu mai bine de şase luni înainte. Bineînţeles că m-am ocupat de tot. Avion, hotel… Absolut tot.
— Chiar că nu e deloc cool, răspunse cealaltă, dând din cap. Ţi-ai făcut asigurare storno?
— Sigur că da! Ştii doar că mi-a mai tras clapa şi în urmă cu trei ani. Acum suflu şi-n iaurt.
— Dacă aş fi în locul tău, mi-aş schimba serviciul. Cu CV-ul pe care îl ai, găseşti orice vrei. Eu, pe de altă parte, am un orizont mai 13
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
limitat…
Ryan filmă o vreme degeaba. Cu o săptămână în urmă, descoperise că fereastra camerei lui, din cealaltă parte a casei, dădea în grădina tinerei, situată la o distanţă de vreo nouăzeci şi patru de metri. Puţin cam departe dar, cu o focalizare dublă, ar fi putut filma, în cazul în care ar fi apărut ceva interesant.
Apartamentul lui de la etajul al doilea oferea în mod cert multe avantaje. Casa dădea pe o parte spre piaţă, într-un unghi perfect cu terasa cafenelei, iar pe cealaltă parte, spre un şir de curţi în care se desfăşurau adesea scene familiale demne de luat în seamă. Multe dintre ele reuşiseră de altfel să atingă proporţia ideală de 12/20, prag fixat de Ryan pentru a fi demne de publicat pe blogul său.
Bău o gură de cola, apoi mătură terasa cu privirea. Reperă un cuplu necunoscut, la vreo cincizeci de ani, în plină ceartă şi îndreptă
camera într-acolo.
— Când vorbesc cu tine, zicea femeia, am impresia că vorbesc cu o statuie de ceară.
Ryan făcu zoom pe faţa bărbatului, jumătate resemnat, jumătate absent.
— Şi ceara, reluă femeia, se topeşte la soare. Pe tine nimic nu te mişcă. Poate ar fi mai bine să zic o statuie de marmură. Chiar aşa, de marmură. Ca o piatră de mormânt. Eşti la fel de vorbăreţ ca o piatră de mormânt. Incapabil să comunici…
Auzind aceste cuvinte, Ryan simţi un val de ură şi închise aparatul foto.
Incapabil să comunici. Reproşul ce i se făcuse încă din prima zi în care se văzuse cu diploma de inginer în buzunar şi-i răsuna în urechi chiar şi acum, după şapte ani.
Parcă-l vedea pe directorul de la resurse umane, cu părul lui presărat cu fire albe, explicându-i pe tonul acela condescendent teoria lui fumată, destinată cretinilor. Existau, după el, mai multe 14
- LAURENT GOUNELLE -
