Ridică încet capul, cu un aer abătut. Jonathan îi prinse privirea total schimbată şi simţi cum îi îngheaţă sângele în vene. Fata părea descumpănită, extrem de tulburată.

— Ce s-a întâmplat?

Ea dădu din cap şi îi lăsă mâna, fără să spună nimic.

— Ce-ai văzut?

Cu faţa de nedescifrat, ea se dădu înapoi, lăsând ochii în jos.

Jonathan se simţea rău.

— Ce? Ce-ai văzut? Spune-mi!

Fata se uita fix înainte, cu buzele tremurând uşor.

21

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

— O… o să…

— Da?

— O să…

Apoi se întoarse brusc şi o luă la fugă.

— Lisa, aşteaptă-mă! strigă atunci cineva din mulţime.

Era o altă ţigancă, cu un fizic mult mai impresionant. Dar cea care se numea Lisa alerga, strecurându-se printre oameni cu o agilitate de pisică.

Jonathan se lansă în urmărirea ei dar, în acelaşi moment, o bicicletă îi tăie calea, urmată imediat de o alta. O întreagă familie defilă pe biciclete prin faţa lui, fără să-i lase nici cel mai mic spaţiu de manevră. Fierbând, încercă să n-o scape din ochi, terifiat că o va pierde. Era pe punctul de a intra în panică. Trebuia neapărat s-o prindă, trebuia să ştie.

Odată calea eliberată, se aruncă pe urmele ei. Ţiganca era deja departe, n-o mai vedea decât cu intermitenţe, pierzându-se în mulţimea de corpuri şi feţe. Simţea că pierde… Dar încerca să-şi păstreze speranţa. Trebuia s-o prindă şi o va prinde, cu orice preţ.

Se împinse, dădu din coate, intra în oameni, ca un nebun. Lumea protesta; el nici măcar nu privea înapoi, cu ochii agăţaţi de silueta fluidă, de teamă să nu dispară. La un moment dat, avu impresia că

se apropie şi acceleră şi mai tare. Deodată, braţul puternic al unui bărbat solid îl trase cu violenţă înapoi.

— Oh! O să dobori pe cineva!

Jonathan nu răspunse şi zbură printre doi turişti japonezi. Nu se putu redresa decât câţiva metri mai încolo. Unde era? Unde? Scrută

frenetic mulţimea. Lumea se lovea de el; îşi cerea scuze. Căuta deznădăjduit în marea de siluete. Repede! Deodată, o coadă neagră

de păr apăru în dreapta. Se năpusti cu toată forţa în acea direcţie, cu braţele înainte, pentru a se putea strecura mai uşor şi strigând pentru a avertiza trecătorii. Doamne, ce aglomeraţie!

22

- LAURENT GOUNELLE -

Reuşi deodată să-i vadă profilul. Era într-adevăr ea! Se proiectă

într-acolo, alergă în zigzag şi în cele din urmă se apropie de ea. Făcu un salt înainte şi o prinse de braţ.

Ea se întoarse dintr-o mişcare, fulgerându-l din priviri. Jonathan era epuizat; ea părea la fel de lipsită de suflu. Avea broboane de sudoare pe faţă, scoţându-i şi mai tare în evidenţă ochii negri. Nările i se dilatau în ritmul respiraţiei sacadate.

— Spune-mi! Am dreptul să ştiu!

Ea continua să-l fixeze, respirând cu greutate, dar ţinându-şi cu disperare buzele strânse.

— Vreau să ştiu ce-ai văzut! Spune-mi!

O ţinea ferm. Trecătorii cărora le stăteau în cale îi ocoliră cu greu momente bune. Fata nu clipea. Jonathan nu mai ştia ce să facă.

— Spune-mi cât vrei!

Ea rămase tăcută.

În disperare de cauză, o strânse şi mai tare de braţ. Durerea o făcu să caşte ochii, dar continuă să tacă, stând nemişcată. O

strânse şi mai tare. Buzele ei rămaseră pecetluite…

Dezgustat, realiză că n-o s-o poată convinge. Rămaseră privindu-se în ochi, fără niciun rezultat. Sfârşi prin a-i da drumul.

În mod surprinzător, ea nu se mişcă. Rămase acolo, în faţa lui. Nu ştia ce să mai creadă.

— Te rog…

Ea nu-l slăbea din ochi. Cohortele de trecători se deschideau şi se închideau în jurul lor, ocolindu-i.

Jonathan continua s-o privească fără să-i mai ceară nimic. De altfel, nici nu mai aştepta nimic.

După o vreme, ea vorbi, cu o voce încărcată de regrete.

— O să mori.

Apoi se întoarse şi dispăru în mulţime.

23

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

4

Nu ţi se întâmplă în fiecare zi să afli că vei muri. Previziunea formulată ca o sentinţă îl zdruncinase pe Jonathan. Rămăsese singur, năucit în mijlocul mulţimii de trecători absurd de fericiţi.

Pe seară, raţiunea îl readuse la realitate. Până în acea zi, nu acordase niciun fel de atenţie acelor femei care ghiceau viitorul, aşa cum nu o făcuse nici cu clarvăzătorii, cititorii în cărţi sau alţi aşa-zişi astrologi. De altfel, îi punea pe toţi în aceeaşi oală, a celor ce mizează pe credulitatea bieţilor oameni ca să facă bani. El, Jonathan Cole, era un om titrat şi, credea el, destul de inteligent. N-ar fi fost stupid să pună vreun preţ pe astfel de baliverne? Hai, nu le băga în seamă!