Pisica i-o luă înainte ieşind în stradă şi apoi începu să miaune în faţa casei stăpânei ei, privindu-l insistent. Jonathan împinse uşa şi pisica intră, fără să-l scape din priviri.
— Vrei să te-nsoţesc, nu? Să ştii că mă grăbesc, îi spuse bărbatul deschizând uşa liftului. Hai, vino repede!
Dar pisica rămase la piciorul scării, miorlăind încet.
— Vrei pe scări, ştiu… dar ţi-am spus că n-am timp. Hai, grăbeşte-te…Animalul insistă clipind. Jonathan oftă.
— Acum chiar că exagerezi…
Luă pisica în braţe şi urcă una câte una treptele până la etajul trei. Sună la uşă şi coborî fără să aştepte răspunsul.
6
- LAURENT GOUNELLE -
— A! Pe unde-ai umblat, vagabondule? se auzi vocea bătrânei.
Jonathan o luă pe străduţa pe care casele încă nu se treziseră şi făcu dreapta spre o arteră comercială ce ducea în piaţa unde trebuia să-şi întâlnească amicii.
Se gândi încă o dată la manifestaţia la care participase în ajun, organizată împotriva defrişărilor excesive din zona Amazonului.
Organizatorii reuşiseră să adune cam o sută de oameni şi să atragă
atenţia presei locale. Un pas înainte.
Trecând prin dreptul vitrinei magazinului de articole sportive, aruncă o privire la perechea de tenişi care-i făcea cu ochiul de ceva timp. Trecând pe lângă patiseria austriacă, se simţi asaltat de mirosul apetisant al prăjiturilor calde, care îşi făcea drum spre el prin gurile de aerisire strategic plasate spre stradă. A fost cât pe ce să cedeze tentaţiei, dar grăbi pasul. Prea mult colesterol. Dintre toate bătăliile pe care le dăm zilnic, oare nu este cea mai grea aceea împotriva dorinţelor pe care ni le alimentăm singuri?
Câţiva oameni fără adăpost dormeau pe ici, pe colo, înveliţi în cuverturi. Băcanul mexican deschisese deja, la fel şi vânzătorul de ziare şi, puţin mai încolo, frizerul portorican. Trecu pe lângă câţiva cunoscuţi care mergeau spre serviciu cu un aer absent. Peste o oră, străzile aveau să fie pline.
Mission District era cel mai vechi cartier din San Francisco. O
lume plină de contradicţii: vile în stil victorian uşor decolorate, amestecate cu imobile noi, impersonale, ridicate în vecinătatea unor clădiri vechi, pe jumătate insalubre. Case vechi în culori pastel flirtând cu construcţii acoperite de graffiti în tonuri agresive. Chiar şi populaţia era alcătuită din numeroase comunităţi care trăiau împreună fără să se amestece cu adevărat. Se vorbeau tot felul de limbi printre care spaniola, chineza, greaca, araba şi rusa. Fiecare trăia în lumea lui, fără să-l intereseze de ceilalţi.
Un cerşetor se apropie cu mâna întinsă. Jonathan ezită un moment, apoi îşi văzu de drum, evitându-i privirea. Nu poţi mulţumi 7
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
pe toată lumea.
Michael, asociatul lui, îl aştepta deja pe terasa cafenelei. Era un tip de patruzeci de ani, elegant, cu un surâs fermecător şi un discurs elevat, debordând de atâta energie, încât aveai impresia că ori se încărca precum bateriile la înaltă tensiune, ori se îndopa cu amfetamine. Îmbrăcat într-un costum de culoarea nisipului, cămaşă
albă şi cravată portocalie de mătase, împletită, avea în faţă o ceaşcă mare de cafea şi o carrot cake pe care părea că o alesese ca să se asorteze cu cravata. Terasa ocupa o porţiune mare din trotuar, dar era suficient de ferită încât să poţi face abstracţie de maşinile ce treceau în spatele unui zid de arbuşti plantaţi în ghivece masive, demne de o oranjerie de castel. Mesele şi scaunele de ratan accentuau impresia că te aflai undeva departe de oraş.
— Cum îţi merge? spuse Michael pe un ton entuziast, nu departe de prestaţia lui Jim Carrey din Masca.
— Bine. Dar ţie? răspunse Jonathan ca de obicei.
Scoase din buzunar un mic flacon de gel antibacterian, lăsă să-i cadă câteva picături în palmă şi apoi îşi frecă mâinile energic.
Michael îl privea cu un surâs amuzat.
— Hai! Ce iei? Prăjitura zilei e de vis.
— Mai nou mănânci prăjituri la micul dejun?
— Da. E noua mea dietă: puţin zahăr dimineaţa pentru demaraj, apoi nimic tot restul zilei.
— Bine. Iau o prăjitură.
Michael îi făcu semn chelnerului şi comandă.
Dintre cei trei asociaţi, Michael stăpânea cel mai bine dedesubturile meseriei şi Jonathan simţea adesea o oarecare admiraţie pentru el. Îl invidia pentru felul în care reuşea să-i creeze clientului o stare de spirit favorabilă pentru a se lăsa convins.
Însoţindu-l în timp ce sonda terenul pe lângă diferiţi comercianţi, Jonathan asistase la scene incredibile, în timpul cărora Michael reuşea să-i aducă unde voia pe posibilii clienţi extrem de 8
- LAURENT GOUNELLE -
recalcitranţi. După ce învăţase multă vreme diferite metode de vânzare a produselor, el făcea totul ca la carte, dar trebuia să
depună eforturi considerabile acolo unde Michael făcea cu uşurinţă
paradă de arta sa, stăpânind aşa de bine toate tehnicile care sfârşeau prin a convinge clientul să semneze un nou contract, să
aleagă mai multe opţiuni, să-şi mărească aria de asigurare sau chiar să-şi acopere de mai multe ori acelaşi risc… În domeniul lor, le mărturisise Michael asociaţilor lui, cea mai importantă e spaima primordială, principala aliată a consilierului în asigurări. Aceasta se naşte în ochii clientului din primul moment în care-i vorbeşti despre dezastre, furturi sau litigii. La început infimă, dar insidioasă, se infiltrează în meandrele minţii, până când devine primordială în zona neuronală a deciziilor. Ce va însemna în acel moment o nenorocită
de cotizaţie anuală, în raport cu costul unui dezastru natural sau al unui proces intentat de un consumator furios? Cu cât mai sumbre perspectivele, cu atât mai ieftină părea asigurarea…
Jonathan, pe de altă parte, era un tip cinstit şi nu de puţine ori i se întâmpla să-şi facă procese de conştiinţă. Numai că toate firmele concurente aplicau aceleaşi metode şi, dacă ar fi acţionat după cum îi dicta conştiinţa, ar fi avut de pierdut. În acea lume lipsită de sentimente, astea erau regulile. Cei care nu voiau să fie excluşi din joc trebuiau să le accepte şi să încerce să tragă lozul câştigător…
