— Ai teme de făcut? o întrebă Jonathan.
— Mai târziu! protestă ea.
Şi fără să aştepte vreun răspuns, se îndreptă în grabă spre grădină. Alergă până la porticul pe care părinţii ei îl instalaseră în ajun şi se urcă în leagăn.
— Ghici ce-am cumpărat? se auzi vocea Angelei, pe fereastra deschisă.
— N-am nicio idee, zise Jonathan.
Chloé se contorsionă pentru a pune în mişcare încăpăţânatul balansoar.
— Închipuieşte-ţi că Gary face, mai nou, pâine cu maia.
212
- LAURENT GOUNELLE -
— A, da?
Într-un final, leagănul porni în direcţia bună.
Mai repede!
— Am luat una pentru micul dejun.
— Nu sunt sigur că a mai rămas mult din ea, de acolo până aici…
Chloé reuşi să prindă viteză. Era super incitant, simţea fiori în stomac.
Şi mai repede!
— Chloé, temele!
— Imediat…
Am şi eu voie să mă joc puţin…
Se legăna din ce în ce mai tare, ajungea din ce în ce mai sus.
Până la cer!
Dintr-o singură mişcare, funduleţul îi alunecă de pe planşă şi ea simţi că zboară…
— Aaaaaaaaaaaaaah!!!
Căzu violent pe spate. Nu mai putea respira, ca şi cum ar fi fost blocată, imobilizată, ca şi cum nu i-ar mai fi funcţionat plămânii.
Ţipetele mamei. Părinţii alergând.
Gata, pot să respir… Mi-a trecut… Of…
Mişcă braţele, picioarele, apoi se rostogoli încet pe burtă.
— Draga mea! strigă Angela aruncându-se deasupra ei.
— Unde te doare? întrebă Jonathan foarte îngrijorat.
Le e teamă.
— Sunt bine, zise ea plângând.
N-o mai durea aproape deloc, dar plângea din ce în ce mai tare, fără să ştie de ce, stând pe burtă în iarbă.
Chiar n-am niciun dram de noroc…
Mama o strânse la piept, sărutând-o.
— O să treacă, draga mea, o să treacă.
Deodată, chiar în faţa ei, Chloé văzu ceva incredibil, printre lacrimile care-i curgeau în continuare. Clipi ca să-şi limpezească
213
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
privirea.
Deci există cu adevărat…
