părea adormită. Apoi se auzi cântecul unei păsări. O mierlă cu pene de un negru intens apăruse la câţiva metri de ei.
Dintr-odată, lui Jonathan îi veni o idee. Se întoarse spre Margie.
— Cu ţiganca ţi-ai asumat riscuri mari. Puteam să reacţionez urât, s-o sfârşesc prost…
Ea îi adresă cel mai luminos zâmbet posibil.
— Te cunoşteam destul de bine, dragul meu, ca să-ţi ghicesc reacţiile. Şi apoi, zise ea cu ochii strălucind de maliţie, coborând vocea ca şi cum i-ar fi mărturisit un păcat, eram sigură că vei veni să mă cauţi!
Jonathan se uită la mătuşa lui cu ochi de ştrengăriţă şi faţă
radioasă. Era cu siguranţă o mare figură!
Apoi îşi lăsă privirea să îmbrăţişeze grădina şi panorama sublimă
pe care natura o oferea până la orizont, unde oceanul se cufunda în cer. Vântul de vest, ce începuse să bată, atrăsese şi alte veliere.
Respiră profund. Aerul marin avea parfum de eternitate.
210
- LAURENT GOUNELLE -
42
Săptămânile trecuseră şi, după un val de frig tomnatic, căldura revenise în forţă într-o frumoasă vară indiană care le readuse cheful de viaţă locuitorilor şi turiştilor din San Francisco.
Sătul de lungile după-amiezi în faţa televizorului, Ryan revenise la camera de luat vederi din spatele lungilor storuri negre. Nu mai filma de multă vreme, dar, cu căştile microantenei parabolice la urechi şi ochiul în spatele obiectivului, observa clienţii de pe terasă
şi le asculta conversaţiile. Fără să ştie prea bine de ce.
Desfăcu o cutie de cola, bău o gură, îşi şterse pe tricou mâinile transpirate, apoi se întoarse la post.
Un Porsche cabriolet tocmai parca de-a lungul străduţei ce mărginea cafeneaua, colţ cu bulevardul. Din maşină coborî Michael.
Ryan îl urmări cu privirea, apoi zâmbi: de cincisprezece zile, de când îl văzuse cu această maşină, era prima dată când Michael nu se întorcea după câţiva paşi ca să arunce o privire bolidului.
Se aşeză la o masă şi se uită în jur ca să verifice dacă atrăsese atenţia. În privinţa asta, nu se schimbase. Făcu semn chelnerului.
Ryan apropie obiectivul.
— O cafea, comandă el.
Chelnerul dădu din cap şi se îndepărtă.
Michael îşi plimbă din nou privirea peste terasă, apoi, după un moment, rămase cu ochii în gol, inert, aproape pierdut în vid.
Băiatul aduse cafeaua şi se retrase.
De câteva săptămâni, Michael era mereu singur la masă. Şi îşi bea cafeaua aşa, în singurătate.
Înfăţişarea lui avea ceva tulburător pentru Ryan. Ca şi cum, pentru prima oară în viaţa lui, empatiza cu cineva, se punea în locul lui şi-i simţea singurătatea.
Îndepărtă obiectivul. Terasa era aproape plină. Mulţi turişti, unii cam bădărani, alţii cu figuri nu tocmai aristocratice.
211
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
O masă goală.
De ceva vreme, când vedea o masă goală, Ryan era aproape tentat să coboare şi să se aşeze la ea, pur şi simplu, în mijlocul tuturor acelor oameni. Tot uitându-se la ei, poate că devenise şi el un fraier.
O pată neagră în dreapta.
Un soi de ţigancă prost îmbrăcată traversa terasa, cu sânii aproape goi. Se strecură încet printre mese, apoi se opri în faţa lui Michael şi îi luă mâna.
Ryan făcu un zoom.
Michael o lăsă, cu un zâmbet amuzat pe buze. În timp ce ea se apleca deasupra palmei deschise, el profită ca să arunce o privire în decolteul generos.
Fata dădu drumul mâinii, se îndreptă, îl fixă un moment în tăcere, apoi zise cu o voce cavernoasă care-i îngheţă lui Michael sângele în vene:
— O să mori.
***
Chloé îşi aruncă servieta în celălalt capăt al salonului.
