găsească în el voinţa supraomenească indispensabilă ascensiunii?
Dacă ar fi să iei în considerare numărul de psihopaţi din înaltele sfere guvernamentale şi pe cei care fac jocurile de putere, ai putea să-ţi pui întrebarea…
Deschise larg fereastra care dădea spre piscina de pe terasa privată. Gândurile acestea îi torturau mintea şi îl sufocau, în ciuda dimensiunilor exagerate ale apartamentului care i se rezervase în acest palat. Dădu, turbat de furie, un picior unei carafe de cristal de pe măsuţa joasă. Aceasta se făcu cioburi, ce căzură cu zgomot pe podeaua din marmură.
Luxul e compensaţia pentru lipsa stimei de sine.
Oftă cu obidă. Trebuia să-şi revină, să lase pe mai târziu aceste preocupări metafizice.
O să vadă după finală.
Desfăcu un Perrier şi bău o gură din sticlă, ignorând paharul Baccarat pe care-l avea la dispoziţie. În faţa ferestrei deschise, perdelele fine se ridicau cu delicateţe în bătaia vântului, un vânt uşor şi silenţios. La televizor se difuza un reportaj pe care îl urmărise deja pe sărite cu câteva ore înainte, povestea unui tip care fusese bătaia de joc a internetului, pentru ca apoi, un curent de simpatie să-l poarte spre culmi. Austin ascultă din nou cu o ureche 198
- LAURENT GOUNELLE -
ideile pe care acesta le avea despre viaţă, despre valoarea faptelor, a cuvintelor noastre, despre ceea ce ne uneşte, despre lipsa de sens a competiţiei…
„Îmi place, zicea el, să fiu conectat cu ceilalţi şi împăcat cu mine însumi. Mă simt bine când faptele mele arată ceea ce sunt.”
Era întrebat apoi de ce face lucrurile acelea pentru nişte necunoscuţi.
„Viaţa este un joc, răspunse el. Ca urmare, eu joc, risc…”
Puţin mai târziu, adăugă: „Să fac bine îmi face mie bine.”
Austin era la ani-lumină de ideile acelea şi totuşi cuvintele necunoscutului îşi găsiră un ecou deosebit în inima lui, rezonând în mod ciudat cu situaţia de faţă. Cuvinte care-i zdruncinau credinţa clară şi fermă căreia i se subordonase până acum. Până acum…
Căci se simţea ca o busolă peste care trecuse un cataclism şi o făcuse să nu mai arate nordul.
De ce trebuise să audă acele cuvinte tocmai azi, când era în situaţia asta care dura din ajun? De ce existau în viaţă astfel de coincidenţe, astfel de sincronizări?
Ieşi pe terasă, îşi scoase hainele şi plonjă în piscină.
Răceala apei îl învălui, dându-i forţă, revigorându-l. Traversă
bazinul pe fundul apei, apoi scoase capul ca să respire.
O să câştige meciul. Singur. Va fi, fără îndoială, unicul jucător din lume care s-a pregătit pentru o finală de Grand Slam fără antrenor.
Dar va câştiga. Va câştiga arătând cine este, fără să se bazeze pe resorturi psihologice nesănătoase. Victoria va fi doar a lui, cu adevărat a lui.
199
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
39
Conectat cu ceilalţi şi împăcat cu mine însumi.
Formularea revenea pe buzele lui Jonathan în toate interviurile, ca un laitmotiv.
Lui Ryan nu-i venea încă să creadă cât de interesată era presa de victima lui. Din acest punct de vedere, închiderea precipitată a blogului nu-i servise la nimic. Aşteptase prea mult şi internauţii mai puţin scrupuloşi pirataseră filmele, care se găseau acum pe YouTube şi pe o lungă listă de alte site-uri. Fraza lui Jonathan era reluată cam peste tot.
Cu gâtul uscat şi o durere acută în stomac, Ryan dezinstalase de la distanţă blogul de pe serverele-gazdă din Minneapolis şi-şi ştersese cu grijă urmele din reţea. Trebuise s-o facă din motive de securitate şi de supravieţuire. Un dezastru. În prezent se simţea deposedat, privat de singura lui sursă de bucurie. Se plictisea ca un politician care încetase să facă mânării.
Lăsase instrumentele deoparte, fără să le mai atingă, ca pe o scenă a crimei puse sub sechestru. Camerele de filmat lipsite de viaţă pe trepiedurile lor semănau cu nişte imense insecte împăiate.
Acum se uita şi el la televizor, ca toţi fraierii pe care obişnuise să-i filmeze. Trebuia să-şi găsească altceva de făcut. În caz contrar, va sfârşi prin a semăna cu ei.
***
În acea zi, ceaţa refuza să se ridice şi soarele se hotărâse să
tragă chiulul până pe seară. Clopotul sună şi tramvaiul se opri. În aerul încărcat de umiditate, se ghicea parfumul îndepărtat al oceanului.
Jonathan mergea pe bulevard. Cu toate că vacanţa era pe sfârşite, turiştii rămăseseră în număr mare în oraş, profitând de 200
- LAURENT GOUNELLE -
vremea bună din extrasezon. Tramvaiul trecu pe lângă el, pregătindu-se silenţios să urce dealul. Avocatul însărcinat să se ocupe de vânzarea cabinetului avea biroul în apropiere. Dacă ar ieşi devreme de la întâlnire, ar putea s-o sune pe Angela pentru a se întâlni la un pahar, pe faleză.
Mergea liniştit, când, deodată, o viziune îi îngheţă sângele-n vine şi încremeni: în faţa lui, la doar câţiva metri, era ţiganca care îi prezisese că va muri. Cea tânără, pe care nu mai reuşise s-o găsească. Aşezată sub un copac de pe marginea bulevardului, părea adormită, cu ochii închişi.
Tulburat de emoţiile care-l năpădeau, Jonathan rămase nemişcat, uitându-se la ea. Apoi îşi reveni şi se îndreptă spre ea în tăcere. Ea trebuie că-i simţise prezenţa căci, după o clipă, deschise ochii. Nu avu nicio reacţie, nu încercă să fugă ca ultima dată. Dimpotrivă, rămase acolo, privindu-l fără să spună nimic. El a fost cel care, întrun târziu, rupse tăcerea.
— Am încercat să te găsesc, atunci, data trecută…
Ea nu reacţiona şi continuă să-l fixeze cu ochii aceia mari, tenebroşi.
