206
- LAURENT GOUNELLE -
Timpul parcă fusese suspendat în eternitate.
— Conştiinţa morţii este necesară pentru a şti să trăieşti, zise ea cu o voce foarte caldă.
Un fluture galben zbură în jurul lor, apoi se aşeză pe o hortensie şi bătu din aripi de câteva ori, înainte de a rămâne nemişcat.
— Societatea noastră neagă moartea, zise ea, aşezându-se încet înapoi în fotoliu. Ne prefacem că nici nu există. Ba chiar ne ascundem în spatele unui vocabular metaforic pentru a o numi: când pierdem un unchi bătrân, spunem că a dispărut, că a plecat, că
ne-a părăsit. Spunem că l-am pierdut, ca şi cum l-am mai putea regăsi după colţul străzii sau la raionul de dulciuri din supermarket.
Jonathan zâmbi.
— Negăm tot ce ne apropie de moarte, reluă ea. Ascundem cu grijă semnele îmbătrânirii din momentul în care apar. Nu valorizăm decât tinereţea cu atuurile ei, singurele pe care le afişăm, ca şi cum a îmbătrâni ar fi ruşinos ori înspăimântător. Chiar şi filosofii îşi fac liftinguri şi cultivă look-ul tineresc!
Începu să râdă.
— Dar, când îi întrebăm pe oameni dacă sunt fericiţi, sunt mai mulţi cei de şaizeci de ani care răspund „da”, decât cei de douăzeci…
Duse ceaşca la gură.
— Pe vremuri, în sate, toată familia mergea săptămânal la cimitir, ca să-şi viziteze rudele moarte. Oamenii vorbeau cu ele în gând ori cu voce tare şi astfel păstrau o legătură cu strămoşii, ceva care îi unea. Şi, în timp ce adulţii întreţineau legăturile şi îngrijeau florile, copiii se jucau printre morminte, fără nicio problemă, obişnuindu-se cu moartea.
Margie bău câteva guri de ceai şi Jonathan făcu la fel. Căldura binefăcătoare i se răspândi prin corp şi îl făcu să se destindă.
— În ziua de azi, negarea morţii e la ordinea zilei, reluă ea. Asta explică obsesia unora de a refuza limitele, fie că o fac pe plan fizic, 207
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
financiar, al statutului, al relaţiilor intime ori al puterii… Din cauza asta în prezent îi admirăm până la adulaţie pe marii sportivi, care forţează limitele corpului uman, ori pe oamenii celebri care, prin poziţie sau prin ceea ce fac, dau senzaţia că înving moartea…
Puse ceaşca jos.
— Totuşi, vezi tu, paradoxal, tocmai conştientizarea limitelor noastre poate fi eliberatoare. Doar când le acceptăm cu adevărat putem să creştem, să ne dezvoltăm creativitatea şi chiar să
realizăm lucruri uimitoare. Şi cum cea mai importantă dintre limite, de neevitat, este moartea… viaţa noastră începe cu adevărat în ziua în care conştientizăm şi acceptăm cu adevărat faptul că într-o zi vom muri.
Fluturele de pe hortensie îşi luă zborul fericit, imprimând florii o uşoară mişcare ondulatorie.
În depărtare, pe ocean, velierul părea să fi găsit în sfârşit o adiere de vânt care să-l poarte mai departe.
Jonathan nu spuse nimic. Chiar dacă era încă supărat pe mătuşa lui pentru suferinţa pe care falsa predicţie i-o cauzase, în adâncul sufletului ştia că, doar după ce depăşise teama de moarte, începuse să aprecieze cu adevărat viaţa, ca niciodată înainte. Începuse atunci să-i înţeleagă pe oamenii care, atinşi de o boală gravă, se declarau recunoscători pentru răul care îi atinsese.
— Conştiinţa morţii ne permite să ne eliberăm de iluzii, zise Margie. Realizăm brusc ce are cu adevărat importanţă în viaţa noastră. Tot restul, care până atunci ne acapara atenţia şi energia, trece pe planul al doilea. Orbirea noastră încetează, himerele dispar.
Atunci ne permitem să fim noi înşine, să exprimăm ceea ce simţim, să trăim ceea ce vrem să trăim.
Puse la loc ceainicul, după care adăugă:
— Să trăieşti bine înseamnă să te pregăteşti să mori fără regrete.
Jonathan confirmă în tăcere.
208
- LAURENT GOUNELLE -
— Şi-apoi, să ştii că moartea nici nu e aşa teribilă cum pare.
Fiecare are propria părere despre ea, propriile credinţe. Dar chiar lăsând la o parte interpretările religioase, e mult mai rezonabil să
crezi că moartea e doar o trecere spre o altă stare, spre o altă formă
de viaţă, decât să ai convingerea că nu suntem decât materie care se preface în ţărână. Chiar cei mai înfocaţi susţinători ai acestei viziuni materialiste sunt incapabili să ofere dovezi. De partea cealaltă, avem nenumărate mărturii, toate convergente, ale persoanelor care au trăit experienţe de moarte clinică. Toţi o descriu ca pe o stare de bine, de iubire, de frumuseţe, de lumină şi, de atunci încolo, nu se mai tem de moarte.
— Am citit şi eu despre câteva dintre ele, ai dreptate.
— Numeroşi sunt şi cei care au intrat într-o comă profundă, într-o stare de aproximativă moarte cerebrală şi care, reveniţi la viaţă în mod inexplicabil, au fost capabili să descrie cu precizie evenimentele care se petreceau în jurul lor în acel timp, cuvintele schimbate de vizitatori ori de medici şi chiar, uneori, ceea ce se petrecea… într-o altă cameră. Mulţi chirurgi au adunat mărturii ale pacienţilor operaţi care, la trezirea din anestezie, au povestit cu amănunte acţiunile şi cuvintele personalului medical din timpul operaţiei şi au putut descrie obiectele existente într-un alt salon, în care nu fuseseră niciodată. Li s-a întâmplat până şi oamenilor de ştiinţă… materialişti! Inutil de adăugat că de atunci încolo şi-au mai revizuit poziţia…
Începu să râdă, după care adăugă:
— Desigur, nu putem trage nicio concluzie din aceste experienţe personale, dar e tentant să credem că sufletul, pe care l-am asimilat adeseori cu creierul, nu e captiv în trupul nostru, ci se poate elibera, chiar detaşa complet, într-o zi.
La această imagine, una în care voia să creadă şi el, Jonathan zâmbi. Margie tăcu. Grădina, învăluită într-o linişte aproape sacră, 209
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
