parte din tine. Atitudinea lor nu era decât o oglindă a propriei atitudini.
Îşi şterse lacrimile, apoi rămase multă vreme aşa, aşezat în curte, lăsând amintirile să iasă la suprafaţă din el, revăzându-şi viaţa în 189
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
lumina recentei descoperiri.
Îşi strigă copiii.
Niciun răspuns.
Îi strigă mai tare şi ei apărură în pragul uşii.
Observă că păreau speriaţi şi i se făcu ruşine.
Le făcu semn să se apropie.
Ei îl ascultară, venind încet. Când ajunseră lângă el, încremeniră.
Atunci, el îi cuprinse cu braţele şi îi strânse la piept.
190
- LAURENT GOUNELLE -
37
Era miezul nopţii. Angela se întorcea de pe-o parte pe alta în pat, degeaba. Imposibil să adoarmă la loc. Rememora ororile pe care le citise despre Jonathan pe blog şi se enerva.
„Gândeşte-te la altceva!”
Trebuia să se calmeze, să uite totul. Putea să se gândească din nou la asta a doua zi, dar acum trebuia să doarmă.
„Gândeşte-te la lucruri frumoase, relaxante, pozitive!”
Făcu eforturi să vizualizeze o pajişte, cu flori de câmp de toate culorile, cu iepuraşi ţopăind prin iarbă…
„Vezi, e foarte bine, continuă aşa şi-o să adormi!”
Flori şi… şi deodată îşi aduse aminte de tipul care povestea cum mânca florile din grădină, într-un film de pe acelaşi blog şi care îi provocase toată această stare. Un film fără Jonathan, în care nu se petrecea mare lucru, nimic şocant. Îl văzuse de două ori fără să
reuşească să înţeleagă de ce o tulbura.
Nu era normal. Cauza stării ei proaste era alta. Trebuia s-o depisteze. Ceva dinlăuntrul ei o împingea, îi ordona să caute. Ca un fel de intuiţie, un presentiment.
Dormi! O să faci mâine chestia asta. Acum, dormi! Gândeşte-te la natură, la iepuraşi…
Se forţă să respire profund, lent şi să se destindă.
Nu. Nu, n-o ajuta cu nimic. Acum, că avea filmul acela în cap, n-o să mai poată dormi, ştia prea bine. Era mai înţelept să rezolve problema pe loc. Cât se poate de repede.
Întinse mâna, aprinse lampa de pe noptieră şi se ridică.
De pe hol, aruncă o privire în camera lui Chloé. Fetiţa dormea într-o poziţie imposibilă, cu un picior în afara patului. Trase uşa ca să nu rişte s-o trezească.
Coborî în salon şi deschise calculatorul. Ecranul proiectă o lumină palidă în camera adormită. Se aşeză. Senzaţie de rece 191
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
metalic pe coapsele goale.
Găsi din nou blogul. I-ar fi plăcut să-l aibă în faţă pe micul nemernic care-l crease şi să-i spună tot ce credea despre el. Pentru că era un bărbat, cu siguranţă. Nicio femeie nu s-ar fi coborât să
facă aşa ceva.
Nu se putu abţine să nu se întoarcă întâi la site-urile cu filmele despre Jonathan.
Alte comentarii îi susţineau acum părerea. Simţi un val de bucurie. În timp ce urmărea paragrafele ce se succedau, descoperi că erau numeroase, foarte numeroase, persoanele care considerau că era nepotrivit ca Jonathan să fie luat în batjocură. Cu cât dădea mai multe pagini, cu atât vedea mai multe astfel de comentarii. Era ca şi cum declanşase fără să vrea o avalanşă de proteste, ca şi cum oamenii dăduseră sfară-n ţară şi intrau pe site ca să-şi exprime la rândul lor indignarea. Nu-şi mai băteau joc de Jonathan, recunoşteau valoarea gesturilor sale. Angela avu un sentiment puternic de răzbunare, de justiţie.
Începu să caute acel film, dar nu era uşor. În arborescenţa blogului nu exista nicio logică, aşa că dădea pagină după pagină, în van.
Apoi, dintr-odată, recunoscu imaginea şi se concentră în timp ce dădu drumul filmului, scrutând cu meticulozitate fiecare secvenţă.
Nu trecură nici treizeci-patruzeci de secunde şi, la final, Angela avu din nou acea senzaţie de jenă inexplicabilă care o tulburase atâta.
Ceva neplăcut, neliniştitor, de neînţeles.
Şi dacă filmul conţinea o imagine subliminală? Asemenea acelor poze cu sex pe care agenţii de publicitate le strecoară în mod ilicit în filmuleţele lor ca să atragă atenţia, fără să le putem percepe în mod conştient?
