Se apropie de fileu, strânse mâna adversarului său, pe cea a arbitrului şi se îndreptă spre vestiare.
După soarele orbitor urmă penumbra, ca şi cum ar fi fost aspirat într-un tunel de smoală, apoi din nou lumină, a reflectoarelor, în timp ce jurnaliştii se precipitau spre el.
Dădu câteva răspunsuri, apoi intră în vestiar, un spaţiu impersonal cu pereţi albi şi miros de îmbâcseală, cu două scaune, o canapea şi o măsuţă joasă pe care cineva pusese un coş cu fructe şi nişte sticle mici cu apă. Câteva buchete de flori de la fani erau înghesuite pe o masă de-a lungul peretelui.
— Bravo, îi zise Warren. Te las să te răcoreşti puţin, înainte de a face rezumatul.
Apoi dispăru în camera alăturată.
Austin se aşeză şi toată adrenalina îl părăsi. Ca dintr-o lovitură, îl ajunse oboseala. Bău câteva guri de apă, se şterse pe faţă cu un prosop moale cu parfum de lavandă şi închise ochii.
Va câştiga finala, simţea asta. Îşi dorea şi va reuşi.
Când deschise din nou ochii, văzu în faţa lui un tip caraghios, de vreo şaizeci de ani, cu faţa roşie, care îi spunea ceva. Fără îndoială, vreun reporter care reuşise să ajungă la el în vestiar, în ciuda interdicţiilor.
— Salut, zise tipul. Am ezitat mult dacă să vin să-ţi vorbesc, apoi mi-am spus că trebuie să-ţi mărturisesc ce am pe suflet.
183
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
— Cine eşti? întrebă Austin nerăbdător.
Chiar n-avea niciun chef să asculte ce avea pe suflet străinul ăsta.
— Sunt cameraman… te urmăresc de ani de zile…
Părea chiar deranjat că nu fusese recunoscut. Oamenii sunt ciudaţi câteodată.
— Ce anume doreşti?
Celălalt îşi ascundea jena, lăsându-se de pe un picior pe altul ca un elev convocat în faţa directorului.
— Ei bine, treaba asta nu mă priveşte, dar… cred că ţi se ascund lucruri… grave.
Austin se încruntă.
— Despre ce vorbeşti?
Omul continua să se agite.
— Mmm… antrenorul dumitale, deci… cred că te lucrează pe la spate.
— Ce vrei să spui?
— Mă întreb dacă nu cumva e plătit de sponsorul lui Jack Volsh să-ţi pună beţe-n roate.
Austin se uită la el câteva clipe. Tipul avea un aer idiot, dar sincer.
— Ceea ce insinuezi e foarte grav. Ce te face să spui astfel de lucruri?
Omul se dădu un pas înapoi şi se înroşi şi mai tare.
— Nu inventez nimic… Spun doar ce am văzut, asta e tot, pentru dumneata o fac, mie nu-mi aduce niciun avantaj…
— Şi ce anume ai văzut, mai exact?
— Pe antrenorul dumitale luând ieri masa cu sponsorul lui Jack.
— Nu e interzis.
— Nu, dar asta nu e tot! Înainte, l-am văzut purtându-se urât cu un jurnalist care voia să spună lucruri frumoase despre dumneata, ceea ce…
184
- LAURENT GOUNELLE -
Austin îngheţă.
— Şi apoi, continuă tipul, altă dată l-am văzut adresându-se unui alt jurnalist într-o manieră în care nu te ajută deloc. Nu „joacă”
pentru dumneata, ţi-o jur, nu c-ar fi treaba mea, dar din cauza lui jurnaliştii te tratează aşa cum te tratează…
Austin era şocat. Şi dacă tipul ăsta spunea adevărul?
— Ei bine, vom da cărţile pe faţă. Warren?
Tipul se holbă la el şi dădu înapoi scuturând din cap, din ce în ce mai roşu la faţă.
