— Nu, te rog… Nu-l chema… asta nu-i treaba mea, eu…
— Warren!
Tipul se întoarse să plece.
— Rămâi pe loc!
Omul reveni, cu faţa stacojie şi tremurând.
Warren intră în cameră cu un aer confuz.
Pentru numele lui Dumnezeu, îşi spuse Austin văzându-l. Tipul ăsta a spus adevărul.
Se uită în ochii lui vreme îndelungată, înainte să vorbească. O
parte din el voia să amâne momentul când totul risca să se termine pentru totdeauna.
— Ce răspuns poţi să-i dai acestui domn?
Warren rămase încremenit, cu ochii îngheţaţi.
— Niciunul, zise, pe un ton glacial fără să arunce măcar o privire în direcţia celui care-l denunţase.
Austin nu-şi putea reveni. Ceva urât se insinua în lumea lui atât de bine pusă la punct, atât de atent programată. Ceva de neînţeles.
Nu putea să-şi ia ochii de la antrenorul lui, care-i susţinea privirea fără să clipească.
— Poţi pleca, sfârşi prin a-i spune celuilalt tip, care nu se lăsă
rugat de două ori.
În vestiar se lăsă o tăcere grea.
— Cred că-mi datorezi nişte explicaţii, zise Austin într-un final.
185
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Warren dădu calm din cap.
— Misiunea mea e să te fac să câştigi. Restul nu te priveşte.
Austin confirmă încet, strâmbându-se, înainte de a izbucni:
— Tocmai am aflat că „joci” pentru Volsh şi-mi spui că nu mă
priveşte?
— Nu joc pentru Volsh. Sponsorul lui e un vechi amic de-al meu.
— Şi povestea cu jurnaliştii în faţa cărora îmi faci reclamă
negativă ce e, tot un delir?
— Singurul obiectiv pe care mi l-ai trasat a fost să te fac să
câştigi.
— Dar… jurnaliştii… ştii bine cât de tare mă rănesc cu atitudinea lor, eu…
— Nu mi-ai trasat o asemenea sarcină.
— Asta nu înseamnă că trebuie…
— Tot ce fac e în vederea unui singur obiectiv: victoria ta.
— Dar…
Dintr-odată, înţelese.
Înţelese că era atât de groaznic, încât primi totul ca pe o palmă
peste faţă.
Cu respiraţia tăiată, se uită fix la antrenorul lui. Îşi simţea tâmplele bubuind. Transpira.
Apoi îşi luă geanta, părăsi în grabă vestiarul şi se aruncă în limuzina care-l aştepta.
