186
- LAURENT GOUNELLE -
36
Ryan izbucni în râs citind comentariul lui Gigi21 postat în ajun.
Ce era şi cu tâmpita aia?
Cine ar putea fi destul de stupid ca să vadă umanitatea în prostie? Ce fraieră! Sau poate că e semn că prostia reprezintă
sufletul umanităţii…
Continuă să citească comentariile, din ce în ce mai numeroase, la ultimul filmuleţ. Agasat, constată că şi alţi internauţi aprobau punctul de vedere al tâmpitei. Păcat că respectivii nu se arătau ei înşişi pe la terasă, ar fi constituit subiecte demne de postat. Şi-ar fi înnoit stocul.
Se concentră apoi asupra analizelor statistice ale frecvenţei cu care erau urmărite paginile blogului. Cele care găzduiau filmele cu Jonathan aveau de departe cel mai mare succes şi, fenomen interesant, vechile filme câştigau şi ele, prin contaminare, la audienţă. În mod vizibil, publicul îl aprecia pe fraier şi cerea mai mult. Perfect. O să le dea mai mult.
Cât despre reclamele publicitare, erau în creştere masivă.
Jonathan era un fraier de succes.
***
Dispăruse.
Gary parcurse cele câteva zeci de plicuri pe care tocmai le scosese din cutia de scrisori. Micul plic bej nu mai era. Şi totuşi îl văzuse bine în mâinile poştaşului. Chiar dacă inima i se strânsese la vederea lui.
Redeschise cutia şi-şi vârî din nou mâna în deschizătura strâmtă.
Nu era întotdeauna practic să ai mâini mari. Pipăi pereţii interiori din metal rece şi deodată îl simţi. Rămăsese blocat sub pliul de fier al fantei, ca şi cum ar fi refuzat să se lase livrat. Îl scoase, zgâriindu-se 187
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
pe mână când îl trase afară. Ultima tentativă de rezistenţă. Îl strecură în mijlocul micului teanc de scrisori pe care îl ţinea în mâna stângă şi traversă magazinul, ignorându-i pe puştii aşezaţi la masă
pentru micul dejun. Ieşi fără să-şi facă măcar o cafea, încălcându-şi astfel tabieturile, şi se instală pe scaunul de plastic din curte.
Avea emoţii.
Până acum ar fi trebuit să se deprindă cu genul ăsta de lucruri stranii care i se întâmplau. Totuşi, mâinile îi tremurau când desfăcu plicul.
Părinţi tăi te iubeau, dar nu ştiau cum să ţi-o spună.
Scutură din cap. Într-un fel, se aştepta la aceste cuvinte. Erau urmarea logică a celorlalte.
Oftă şi le reciti, iar şi iar. Apoi, fără să ştie de ce, începu să
plângă.
Era ca şi cum ceva necunoscut, de neînţeles, ieşea din el la suprafaţă. Ca bulele de aer, câteodată, când punea prea multă
drojdie în aluat: acesta creştea, creştea apoi, dintr-odată, crusta se crăpa peste tot.
Diferite imagini începură să-l invadeze, la întâmplare. Soţia lui, de care nu se simţise niciodată iubit pe vremea când trăia. Copiii, niciodată afectuoşi cu el. Clienţii, distanţi, dezagreabili, până mai ieri. Apoi, trataţia de pe trotuar cu platourile pline de firimituri şi acea inimă mare desenată pe faţa de masă: „Oferite de Gary”.
O amintire mai veche îi apăru brusc în minte, parcă neverosimilă: avea paisprezece ani şi intrase ucenic la un maestru brutar. Era mic, imberb, subţirel, îmbrăcat din cap până-n picioare în haine albe de bumbac, groase şi aspre. La ora trei din noapte. Făina, omniprezentă, zburând peste tot, acoperea podeaua, pielea şi părul.
Mirosul pâinii calde. Cuptorul imens cu buşteni ce trosneau. Când îl 188
- LAURENT GOUNELLE -
deschidea, era ca şi cum porţile iadului s-ar fi depărtat în faţa lui, şi flăcările îi ardeau puternic faţa.
Maestrul îi dezvăluise secretul brutarilor francezi: maiaua, ca tot ce e viu, nu poate fi stăpânită, zicea el. Dar depinde de tine, aşa cum depinzi şi tu de ea. Dacă nu te simţi bine, dacă eşti în toane rele sau dacă nu ţi-e mintea la ce faci: nu creşte aluatul. Poţi să încerci orice, nu merge. Poţi frământa ore întregi, poţi schimba temperatura din cameră, umiditatea, degeaba. Dar dacă eşti relaxat şi îţi place ce faci, ea, ca şi tine, va înflori şi miracolul se va produce.
Gary sfârşise prin a-şi părăsi maestrul şi a opta pentru drojdia prelucrată chimic.
Toate aceste amintiri îl invadau şi se amestecau fără o logică
aparentă. Mintea lui era asemenea unui vârtej, o peşteră din care ţâşneau frânturi de existenţă, de trecut, dureri, regrete, umilinţe.
Şi din mijlocul acestui foc de artificii al imaginilor, dintre acele ecouri de voci şi emoţii fără formă, se contură brusc o idee ce devenea din ce în ce mai clară, ca fotografiile de altădată care apăreau ca prin magie pe hârtia înmuiată în lichid revelator. O idee ce rezuma greşeala vieţii lui: copil fiind, credea că oamenii erau reci şi plini de răutate.
Mai târziu, descoperise că cei nobili, buni, afectuoşi, existau totuşi. Doar că nu pentru el. El îi atrăgea pe cei odioşi, duri, dezagreabili. Asta era karma lui, soarta care-i era hărăzită toată
viaţa.
Acum realiza însă că oamenii nu erau nici nobili, nici plini de răutate, nici buni, nici răi. Erau un amestec din toate acestea, aşa era toată lumea. Ceea ce scoteau la iveală depindea de ceea ce le ofereai, ca şi cum o anumită parte din ei reacţiona la o anumită
