— În acest moment pe el, pentru ce ne-a făcut, dar şi pe tine, pentru că eşti gata să-l ierţi!
— Asta e tot?
Ea îşi lăsă braţele să cadă, într-un gest de neputinţă.
— Dacă asta vrei să auzi, zise coborând brusc vocea, şi pe mine, pentru că nu te-am crezut, dar ăsta nu-i un motiv pentru a-l lăsa pe Michael să scape nepedepsit!
Jonathan rămase tăcut câteva clipe, apoi oftă.
— Nu e bine să rămâi în preajma cuiva care-ţi face rău. Plecarea e decizia cea mai înţeleaptă.
— Dar el e cel care ar trebui să plece!!!
— Din punct de vedere legal, n-avem niciun mijloc prin care să-l obligăm.
Ea scutură din cap dezgustată.
— Hai să plecăm, zise el. O să deschidem altă afacere, suntem capabili, o să ne descurcăm. Să avem încredere în viaţă.
— Dar n-o să-i vindem nimic, explodă ea, asta aşteaptă de multă
vreme! Tocmai de-asta a pus la cale lovitura. Voia să ne distrugă
căsnicia, familia şi tu vrei să-i facem un cadou?
196
- LAURENT GOUNELLE -
— Oricum, nu prea avem de ales. Nu văd cui altcuiva i-am putea vinde. Nu poţi găsi un cumpărător aşa, de pe-o zi pe alta. Iar dacă
nu cumva vrei să continui să-l vezi pe Michael în fiecare dimineaţă
luni bune de-acum încolo…
— Fir-ar să fie!
— Lasă-l, oftă Jonathan, nu ştie ce face.
— E un nemernic.
— Cred că e mai mult de plâns decât de invidiat…
Angela dădu din cap înciudată.
— N-am niciun chef să mă lupt, zise Jonathan. Nu vreau să-mi petrec cât mi-a mai rămas de trăit în conflict cu cineva.
Angela se încruntă.
— De ce spui una ca asta? Nu-ţi ceream să ne răzbunăm până la sfârşitul vieţii tale şi…
Jonathan schimbă subiectul. Nu era momentul să-i spună de prezicerea ţigăncii.
— Hai să plecăm şi-ţi promit că voi găsi altceva. Nu ştiu încă ce anume, dar îţi promit că-l voi face să se căiască.
O jumătate de oră mai târziu se îndreptau spre terasă ca să
mănânce de prânz. De departe, văzură o mulţime bizară agitându-se acolo. Se apropiară, apoi, brusc, cineva ţipă: „El e!” şi toţi se întoarseră spre Jonathan care rămase pe loc, trăsnit, în timp ce câţiva jurnalişti, cameramani şi reporteri, se precipitară în direcţia lui.
***
Ce valoare avea reuşita în condiţiile acelea?
Începând din ajun, întrebarea revenea constant în mintea extrem de tulburată a lui Austin Fisher. Revelaţia strategiei antrenorului său îl lovise ca un trăsnet, lăsându-l pradă unor frământări pe care nu le mai simţise niciodată.
197
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Să-l umilească doar ca să-l facă să reacţioneze, călcându-i în picioare stima de sine ca să-l ajute să câştige…
Deci asta era!
Întrebarea care-l obseda şi-l măcina fără încetare era: ar fi reuşit şi fără toate astea? Victoriile ar fi existat dacă nu i-ar fi zgândărit rănile narcisice, deşteptându-i dureri trecute pentru a-i trezi setea de răzbunare, nevoia maladivă de a-şi demonstra valoarea?
La televizorul dintr-un colţ al camerei, lăsat pe un canal de ştiri, imaginea unei celebrităţi traversă ecranul. Austin respiră profund ca să-şi alunge tensiunea.
O fi reuşita apanajul nevroticilor? Era nevoie de un ego rănit ca să
