Se hotărî să revadă filmul imagine cu imagine, dând click pas cu pas pe săgeţica din dreapta.
192
- LAURENT GOUNELLE -
Scena se derulă cu încetinitorul, tăcută şi sacadată şi, la fiecare imagine, Angela se uita cu atenţie la toate elementele ce-o compuneau. Răcoarea nopţii o făcu să tremure şi regretă că nu era mai îmbrăcată.
La un moment dat, zări un chip, departe, în planul îndepărtat şi îl recunoscu imediat: era al chelneriţei de la cafenea. Aceasta apărea în şapte imagini consecutive cărora Angela nu le dăduse atenţie când văzuse filmul la viteză normală.
Continuă, pas cu pas. Se apropia de finalul secvenţei şi nu găsise încă nimic. Totuşi, nu imaginea chelneriţei o tulburase. Ştia că
bloggerul filma în acelaşi loc pe care îl recunoscuse din filmele cu Jonathan.
Apoi, brusc, scoase un ţipăt.
Undeva, în spatele unuia dintre protagonişti, se vedea, neclar, dar perfect, silueta afurisitei de call-girl. Aplecat spre ea, profilul zâmbitor al lui Michael.
Angela nu-şi putea lua ochii de la imaginea atât de încărcată de semnificaţii.
Repede, data.
Filmul era datat 7 aprilie.
Şapte aprilie… în ajunul despărţirii ei de Jonathan, după ce o descoperise pe fata aceea, aproape goală, în compania lui.
Angela îşi muşcă buzele şi inima i se strânse: în ziua aceea, Michael fusese cel care o îndemnase să meargă acasă mai devreme decât de obicei.
„Eşti obosită, îi spusese, du-te acasă, o să-ţi facă bine.”
***
Ryan dădu din cap, stupefiat. Numărul comentariilor explodase zi după zi, aproape toate în favoarea lui Jonathan. Proporţional cu ele, numărul vizitatorilor blogului crescuse şi el uluitor, halucinant. Cei 193
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
pro-Jonathan transmiteau informaţia, făceau publicitate din om în om, într-un ritm nebun. Nu mai era vorba despre un val de susţinători, ci de un tsunami.
Ryan ameţise. El, care animase timp de luni de zile acest blog pentru câteva zeci de persoane, sperând în fiecare zi să mai câştige câteva, era acum total depăşit de evenimente. Sigur, era enervant că
încercarea lui de a aduce în scenă prostia avusese efectul invers şi că obiectivul blogului său fusese deturnat, dar nu asta îl preocupa acum. Problema nu mai era asta.
Amploarea difuzării avea o cotă înspăimântătoare, iraţională. Şi incontrolabilă. Era ca şi cum o întreagă armată de tâmpiţi se ridicase şi mărşăluia împotriva lui, pentru a lua apărarea unuia dintre ei, înrolând în drum din ce în ce mai mulţi voluntari.
Încercă să se liniştească analizând cifrele. Dar cifrele nu aveau nimic liniştitor. Blogul depăşise un milion de vizitatori în câteva zile.
Făcând un pronostic, îşi putea imagina că va trece de trei milioane, poate chiar mai mulţi, la sfârşitul săptămânii.
Se întoarse la lectura comentariilor. Încercând să înţeleagă.
Oamenii se întreceau în superlative pentru a-l descrie pe Jonathan. Dacă te luai după ei, era un model antisistem, un om liber care refuza tiparele, un altruist într-o lume a individualiştilor, un rebel în sensul bun, scăpat de sub tirania nevrozelor colective, un dinozaur solitar…
Toată lumea şi-l revendica: cei de stânga vedeau în el un umanist şi-i lăudau elanurile de solidaritate, cei de dreapta îi admirau spiritul de iniţiativă personală şi operele de caritate. Ateii îi salutau generozitatea laică. Pentru credincioşi, actele lui reprezentau răspunsul la un apel divin. Aceştia îl considerau un model de rezistenţă în faţa ispitei, subliniind capacitatea lui ieşită din comun de a se face nevăzut când o femeie îl privea languros. Budiştii vedeau în actele lui o detaşare de tentaţie, demnă de respect.
194
- LAURENT GOUNELLE -
Fiecare ţinea la părerea lui, la explicaţiile şi la analizele sale.
Fiecare îi interpreta faptele în lumina propriilor convingeri şi valori.
Şi-l revendicau, îl făceau al lor.
Lui Ryan i se făcu frică.
Într-un colţ al minţii lui, o lumină roşie palpita acum în permanenţă: filmele erau ilegale. Încălcarea dreptului la viaţa privată. Mai devreme sau mai târziu, cineva îl va recunoaşte pe Jonathan sau pe vreuna dintre „victime”. Şi, în acel moment, va fi în rahat. Până-n gât.
195
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
38
— Nenorocitul ăla aproape că ne-a distrus viaţa şi tot ce propui tu e să-i vindem părţile noastre şi să plecăm?
Angela străbătea în lung şi-n lat salonul din casa lui Jonathan, nebună de furie. El era aşezat în faţa computerului. Pe ecran, imaginea lui Michael împreună cu tipa aia odioasă. Descoperirea blogului şi a filmelor avusese asupra lui un efect bizar. Nu spusese mare lucru, dar ea îl cunoştea suficient de bine ca să ştie că era total răvăşit.
— Pe cine eşti tu supărată, până la urmă? sfârşi el prin a spune, cu o voce anormal de calmă.
