Câteva minute mai târziu, reperă pe terasă un bătrânel scund, cu un aer total deprimat. Îl studie un timp, apoi îi făcu un semn discret chelneriţei.
150
- LAURENT GOUNELLE -
28
Raymond aşeză camera pe scaun, apoi, pentru a se relaxa, îşi masă uşor umărul pe care o ţinuse. Tocmai filmase sosirea la vestiar a lui Austin Fisher, chiar înainte de sfertul de finală. Ce tip super, Fisher ăsta! Chiar accidentat, continua să câştige. Gurile rele ziceau că suferea îngrozitor. Pe căldura asta, apoi…
Cameramanii se înghesuiau în sala întunecată şi prost ventilată, străbătută în toate direcţiile de o reţea de cabluri.
Raymond desfăcu o bere, îşi şterse fruntea cu dosul mâinii şi goli dintr-o suflare jumătate de cutie.
Îl zări trecând pe Warren şi-şi feri privirea. N-avea niciun chef să
salute un tip atât de lipsit de amabilitate. Şi ingrat, pe deasupra.
— Aşteptaţi o secundă!
O tânără foarte zâmbitoare, pe care n-o cunoştea, îl interpelă pe Warren tocmai când se pregătea să între pe uşa vestiarului. Fără
îndoială, o boboacă.
Antrenorul se întoarse.
— Clara Spencer de la CNN, se recomandă ea veselă. Mă
autoproclam preşedinta fanclubului Austin Fisher!
Warren o fixă cu răceală, fără să spună nimic.
— Vreau neapărat să-i iau un interviu, măcar un minut, ca să văd ce stare de spirit are înainte de meci. Doar un minut.
Antrenorul îi aruncă o privire glacială.
— În niciun caz.
— Dar…
— Mai ales înainte de meci, zise el, luându-şi tălpăşiţa.
— OK, atunci ne vedem imediat după şi…
— Mai vedem.
Şi dispăru în vestiar.
Raymond nu-şi mai revenea. Cum putea un antrenor să trateze un ziarist în felul ăsta, şi încă pe unul care se declara fan al jucătorului 151
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
său? Incredibil! Mai ales că, de obicei, presa nu era prea drăguţă cu Austin. O dată se găsea una care să-i vrea binele şi… Nu era normal.
Ştiu că nu mă priveşte, dar ăsta nu-i face niciun serviciu lui Austin.
Poţi fi sigur.
***
Michael puse pe birou raportul contabil cu bilanţul pe luna ce trecuse. Dezgustat, se aruncă în fotoliu, rezemându-se de spătar.
Pe fereastra întredeschisă, auzea zgomotul traficului de pe bulevard, huruitul motoarelor, claxoanele, frânele şi bip-bip-urile semafoarelor pentru nevăzători. Orbit de lumina ce se reflecta de pe ferestrele imobilului de vizavi, se ridică să coboare storul, dar manivela metalică se blocă, refuzând să se învârtă. Enervat, se întoarse în fotoliu şi oftă.
Nici nu se punea problema să-i arate raportul viitorului cumpărător. Prea riscant, înainte de a se definitiva contractul. Cu atât mai rău. Oricum, prefera să lase deoparte raportul pe două luni şi să prezinte bilanţul trimestrial. Cu condiţia s-o facă repede. Cât mai repede. Deschise telefonul.
— Jonathan, sunt eu.
— Salut, Michael, ce faci?
— Rău. Tocmai am citit raportul şi bilanţul lunar. Poţi să-ţi iei lumea-n cap. Suntem praf. Catastrofal. Şi ştii ce? Contabilul a fost categoric: e din cauza ta, a clienţilor tăi.
La capătul firului, tăcere.
Michael oftă, apoi explodă dintr-odată.
— Ce dracu’ se întâmplă, omule?
Linişte.
