Puse filmul pe blog şi inseră etichetele publicitare pe pagină.
Celor obişnuite, despre teste de inteligenţă, le adăugă noutăţi despre cluburile specializate în întâlniri şi una despre vânzarea de buchete de flori online.
Apoi aşteptă febril primele reacţii… care nu întârziară.
Ce fraier!!
A făcut şcoala de agăţat, dar a picat câteva examene!
Regele întâlnirilor pe net!
Tembelul!
Ce cretin!
Pe viitor o să se concentreze pe Jonathan, filmându-l de cum şi-ar fi scos nasul pe terasă şi aşezând o a doua cameră la fereastra camerei ce dădea spre curtea din spate a casei lui. Nu voia să
rateze nicio mişcare pe care o făcea, niciuna dintre realizările lui de alpinist al prostiei.
***
Jonathan împinse uşa de la
Gary’s.
Aroma de brioşe calde îl întâmpină imediat. La celălalt capăt al magazinului, în spatele tejghelei învăluite într-o lumină gălbuie, Gary avea faţa din zilele proaste, adică faţa lui normală. Jonathan nu ştia cum ajunsese în această situaţie. Oare încasase atâtea lovituri dure, încât nu mai era capabil să simtă nici cea mai mică emoţie pozitivă? Sau poate suferise atâtea abuzuri şi trădări, de nu mai credea în existenţa sincerităţii?
— Bună ziua! zise el zâmbind. Cum vă merge azi?
— Bună, mormăi Gary.
— Aş dori o brioşă cu stafide. La pachet.
Gary luă una şi o puse în pungă.
— Faceţi nişte brioşe delicioase. Sincer. Vă felicit, sunteţi foarte talentat.
158
- LAURENT GOUNELLE -
Gary îşi încruntă sprâncenele groase şi negre, fără să ridice capul, şi-i aruncă o privire suspicioasă.
— Un dolar treizeci şi cinci.
Jonathan puse monedele pe tejghea, păstrându-şi zâmbetul.
Celălalt le luă în tăcere.
— La revedere, o zi bună! mai zise Jonathan pe un ton vesel, care rămase fără efect.
Ieşi. Oare de câte experienţe pozitive ar fi avut nevoie bietul om pentru a începe să vadă lumea cu alţi ochi?
Îi veni o idee. Trecu pe la clientul lui pakistanez şi cumpără o faţă
de masă albă, de hârtie. Se întoarse acasă, luă telefonul şi-l sună pe Gary.
— Bună ziua, zise, schimbându-şi puţin vocea. Aş vrea să fac o comandă. Am nevoie de cincizeci de brioşe cu stafide cam într-o jumătate de oră.
— Cincizeci? întrebă celălalt neîncrezător.
— Da.
— Sper c-o să veniţi să le luaţi, nu faceţi glume cu mine, nu?
Pentru că cincizeci de brioşe, hm, nu vând eu într-o zi…
— Sigur că vin. Contaţi pe mine.
Un moment de tăcere.
— Daţi-mi numele.
Jonathan ezită o clipă, apoi inventă:
— Robbins. Ne vedem peste o jumătate de oră.
Apoi coborî în beci, cu un briceag şi un marker în buzunar şi o lanternă în mână. În penumbra umedă cu miros de igrasie, mută
