lumea se uita la el, mirată de lipsa lui de reacţie.

Imaginile şi ideile i se amestecau în cap confuze, cu viteza vântului.

— Nu! strigă el dintr-odată.

Pe stadion se făcu dintr-odată linişte. Oamenii încremeniră, ca şi cum Dumnezeu ar fi apăsat butonul „Pauză”.

Austin se îndreptă spre arbitrul care se uita la el perplex, la fel ca toţi ceilalţi douăzeci şi două de mii de spectatori muţi de uimire.

— Mingea lui Volsh a fost bună.

Un murmur străbătu întreg stadionul.

Arbitrul decise să vizioneze filmul.

Murmurul căpătă amploare şi se transformă într-un veritabil vacarm, care dură, dură, până când arbitrul reluă microfonul.

— Jocul se va relua. Austin Fisher şi Jack Volsh sunt la egalitate, şase la şase în tie-break-ul celui de-al cincilea set.

Uimirea se propaga printre spectatori, în timp ce Austin îşi relua locul în linia de fund, cu un sentiment neobişnuit, o mândrie total diferită de ceea ce era obişnuit să simtă.

204

- LAURENT GOUNELLE -

În public, agitaţia atinsese punctul culminant şi arbitrul era nevoit să facă apel la ordine. Se făcu, în sfârşit, linişte. O tăcere electrică.

Austin se pregăti să servească.

Câteva strigăte mai răsunară în public.

Lansă mingea şi lovi.

Schimbul de pase dură vreo treizeci de secunde şi adversarul marcă.

— Volsh conduce cu 7 la 6, anunţă vocea metalică prin megafoane.

Austin se concentră.

Volsh lovi cu o forţă incredibilă şi marcă punctul, fără ca Austin să poată măcar lovi mingea.

Se terminase.

Austin primi anunţul victoriei adversarului său cu o pace interioară neobişnuită, departe de sfâşierea pe care o simţea în trecut atunci când pierdea. Îşi salută adversarul, apoi pe arbitru.

După care lucrurile se derulară cu repeziciune şi, câteva minute mai târziu, se trezi pe podium. Era liniştit. Nu simţise acea descărcare extatică de adrenalină care adăuga victoriilor un sentiment de atotputernicie, dar din partea lui cea mai profundă urca în el un sentiment nou, autentic şi intens, sentimentul adevăratei sale valori.

Jack Volsh, victorios, ridică deasupra capului cupa, în aplauzele publicului. Când Austin primi trofeul pentru locul secund, văzu pentru prima oară în carieră publicul ridicându-se în picioare pentru el şi aclamându-l.

205

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

41

Drumul de la San Francisco la Monterey i se păru interminabil.

Chiar dacă era foarte liniştit după mărturisirea ţigăncii, începea să

nutrească un anumit resentiment faţă de mătuşa lui.

Totuşi, furia i se evaporă ca prin minune când vechiul lui Chevrolet alb, trecând pragul proprietăţii, se angajă pe aleea mărginită de chiparoşi, ca şi cum o stare de bine imuabilă domina acele locuri, capabile să potolească chiar şi cel mai furios dragon.

Jonathan coborî din maşină şi merse spre casă, pietrişul scârţâindu-i sub picioare. Florile erau mai puţin numeroase, ochiul-boului de culoarea cerului înlocuise clopoţeii roz şi frunzele arţarilor se colorau uşor în roşu. Dar atmosfera era aceeaşi, calmă, parfumată şi pătrunsă de o pace atemporală. Pinii seculari rămăseseră intacţi, trunchiurile lor răsucite dominând oceanul de un albastru încă la fel de intens.

Margie apăru pe trepte, arborând obişnuitul ei zâmbet luminos şi plin de bunăvoinţă, iar Jonathan nu se putu abţine să n-o strângă în braţe.

Ea îi oferi ceai în grădină, ca să profite de dulceaţa după-amiezii, bine instalaţi în confortabilele fotolii de ratan. Jonathan aştepta momentul potrivit ca s-o confrunte cu adevărul. Îi lipseau cuvintele.

Margie puse pe masa joasă o tavă cu un fermecător serviciu de porţelan.

— Aşadar, acum ştii totul, nu? începu ea după câteva minute.

Luat prin surprindere, Jonathan confirmă încet. Margie făcea parte din acei oameni intuitivi, cu un fler fără pereche, cărora nu le poţi ascunde nimic niciodată.

Mătuşa turnă ceaiul fierbinte în ceşti. Mirosul de portocale bergamote se răspândi încet în aer.

Nu era nicio adiere de vânt. Departe, pe mare, un velier nemişcat părea pictat într-un tablou.

206

- LAURENT GOUNELLE -

Timpul parcă fusese suspendat în eternitate.

— Conştiinţa morţii este necesară pentru a şti să trăieşti, zise ea cu o voce foarte caldă.

Un fluture galben zbură în jurul lor, apoi se aşeză pe o hortensie şi bătu din aripi de câteva ori, înainte de a rămâne nemişcat.

— Societatea noastră neagă moartea, zise ea, aşezându-se încet înapoi în fotoliu. Ne prefacem că nici nu există. Ba chiar ne ascundem în spatele unui vocabular metaforic pentru a o numi: când pierdem un unchi bătrân, spunem că a dispărut, că a plecat, că

ne-a părăsit. Spunem că l-am pierdut, ca şi cum l-am mai putea regăsi după colţul străzii sau la raionul de dulciuri din supermarket.

Jonathan zâmbi.

— Negăm tot ce ne apropie de moarte, reluă ea. Ascundem cu grijă semnele îmbătrânirii din momentul în care apar. Nu valorizăm decât tinereţea cu atuurile ei, singurele pe care le afişăm, ca şi cum a îmbătrâni ar fi ruşinos ori înspăimântător. Chiar şi filosofii îşi fac liftinguri şi cultivă look-ul tineresc!

Începu să râdă.