Ryan apropie obiectivul.

— O cafea, comandă el.

Chelnerul dădu din cap şi se îndepărtă.

Michael îşi plimbă din nou privirea peste terasă, apoi, după un moment, rămase cu ochii în gol, inert, aproape pierdut în vid.

Băiatul aduse cafeaua şi se retrase.

De câteva săptămâni, Michael era mereu singur la masă. Şi îşi bea cafeaua aşa, în singurătate.

Înfăţişarea lui avea ceva tulburător pentru Ryan. Ca şi cum, pentru prima oară în viaţa lui, empatiza cu cineva, se punea în locul lui şi-i simţea singurătatea.

Îndepărtă obiectivul. Terasa era aproape plină. Mulţi turişti, unii cam bădărani, alţii cu figuri nu tocmai aristocratice.

211

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

O masă goală.

De ceva vreme, când vedea o masă goală, Ryan era aproape tentat să coboare şi să se aşeze la ea, pur şi simplu, în mijlocul tuturor acelor oameni. Tot uitându-se la ei, poate că devenise şi el un fraier.

O pată neagră în dreapta.

Un soi de ţigancă prost îmbrăcată traversa terasa, cu sânii aproape goi. Se strecură încet printre mese, apoi se opri în faţa lui Michael şi îi luă mâna.

Ryan făcu un zoom.

Michael o lăsă, cu un zâmbet amuzat pe buze. În timp ce ea se apleca deasupra palmei deschise, el profită ca să arunce o privire în decolteul generos.

Fata dădu drumul mâinii, se îndreptă, îl fixă un moment în tăcere, apoi zise cu o voce cavernoasă care-i îngheţă lui Michael sângele în vene:

— O să mori.

***

Chloé îşi aruncă servieta în celălalt capăt al salonului.

— Ai teme de făcut? o întrebă Jonathan.

— Mai târziu! protestă ea.

Şi fără să aştepte vreun răspuns, se îndreptă în grabă spre grădină. Alergă până la porticul pe care părinţii ei îl instalaseră în ajun şi se urcă în leagăn.

— Ghici ce-am cumpărat? se auzi vocea Angelei, pe fereastra deschisă.

— N-am nicio idee, zise Jonathan.

Chloé se contorsionă pentru a pune în mişcare încăpăţânatul balansoar.

— Închipuieşte-ţi că Gary face, mai nou, pâine cu maia.

212

- LAURENT GOUNELLE -

— A, da?

Într-un final, leagănul porni în direcţia bună.

Mai repede!

— Am luat una pentru micul dejun.

— Nu sunt sigur că a mai rămas mult din ea, de acolo până aici…

Chloé reuşi să prindă viteză. Era super incitant, simţea fiori în stomac.

Şi mai repede!

— Chloé, temele!

— Imediat…

Am şi eu voie să mă joc puţin…

Se legăna din ce în ce mai tare, ajungea din ce în ce mai sus.

Până la cer!

Dintr-o singură mişcare, funduleţul îi alunecă de pe planşă şi ea simţi că zboară…

— Aaaaaaaaaaaaaah!!!

Căzu violent pe spate. Nu mai putea respira, ca şi cum ar fi fost blocată, imobilizată, ca şi cum nu i-ar mai fi funcţionat plămânii.

Ţipetele mamei. Părinţii alergând.

Gata, pot să respir… Mi-a trecut… Of…

Mişcă braţele, picioarele, apoi se rostogoli încet pe burtă.

— Draga mea! strigă Angela aruncându-se deasupra ei.

— Unde te doare? întrebă Jonathan foarte îngrijorat.

Le e teamă.