Blogul mergea cum nu sperase niciodată. În orice caz, nu la nivelul ăsta. Vizitatorii fideli se numărau deja cu miile şi fluxul creştea în fiecare zi. De-asta e aşa de cool Web-ul: e greu să
demarezi, dar când se pune pe treabă, merge ca uns. Lumea trimite link-ul la toate adresele cunoscute, ca să-şi scoată din sărite amicii.
Când le place ceva, amicii fac la fel şi povestea o ia pe o pantă care poate deveni rapid exponenţială. O curbă drăguţă, ca la şcolile de ingineri.
Îşi puse căştile la urechi şi reluă supravegherea audio de la o masă la alta.
Nimic interesant, doar conversaţii de turişti. Din nefericire, nimic idiot. Prin urmare, nimic de râs.
Plictisit, Ryan făcu un tur prin camera lui şi aruncă o privire pe fereastră.
Îl zări imediat pe Jonathan în depărtare şi acţionă camera fixată
în permanenţă pe curtea lui. Simţi imediat că se pregătea ceva.
Jonathan arunca priviri ciudate în jurul lui. Nimic natural. Cu atât mai bine. Ryan verifică reglajul, sunetul şi reajustă cadrajul.
Jonathan intră pentru o secundă în magazie, apoi reapăru împingând maşina de tuns iarba. Rahat! Ce păcat!
Dar, condus de un fel de premoniţie, Ryan continuă să mai filmeze câteva momente.
Jonathan mai aruncă în jur câteva priviri, în timp ce înainta spre partea din spate a curţii. Întoarse maşina, apoi încercă să
168
- LAURENT GOUNELLE -
îndepărteze crengile tufelor ce formau un gard viu între curtea lui şi a vecinului din faţă.
Vecinul din faţă, adică fostul erou al blogului său: Gary.
Se strecură cu greu prin gard.
Ce naiba voia Jonathan să facă în curtea bătrânului fraier?
Maşina începu să bâzâie. Dacă un agent de asigurări îşi petrecea sfârşitul de lună ocupându-se de curţile vecinilor era o dovadă certă
că vestita criză nu trecuse, orice ar fi spus ziariştii.
***
Dacă fiecare dintre noi ar fi conştient de imensa valoare pe care o are, întreaga lume s-ar schimba radical.
Dar trăim într-o societate în care rareori spunem celor din jur lucrurile bune pe care le gândim despre ei. Ne este jenă s-o facem şi avem multe reţineri: fiecare îşi păstrează pentru sine opiniile pozitive ca pe nişte seminţe pe care le lasă să se usuce în fundul buzunarului, în loc să le cultive ori să le încredinţeze vântului, ploii şi pământului.
Acesta este probabil motivul pentru care oamenii nu sunt obişnuiţi să primească astfel de mesaje şi de aceea e greu să faci un compliment sincer fără ca interlocutorul să-l interpreteze greşit ori să te suspecteze de cine ştie ce intenţii ascunse. Şi chiar dacă, prin cine ştie ce şansă nesperată, sinceritatea nu-ţi e pusă la îndoială, persoana în cauză va încerca să minimalizeze prin toate mijloacele calitatea pe care i-o evidenţiezi, într-un elan de modestie ce ascunde stânjeneala de a primi un cadou atât de neobişnuit.
Pentru a evita astfel de situaţii, Jonathan găsise o soluţie imbatabilă: faci complimentul şi dispari. Îţi acorzi doar minimul de timp pentru a observa surpriza, naşterea unui surâs ori un început de lumină în ochi, apoi, după ce ai livrat acest mic ciob de oglindă
pozitiv, pleci. Îl umplea de bucurie şi-i plăcea la nebunie.
169
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Pentru că nu-şi cunoştea victimele, problema esenţială era de a şti ce fel de compliment să facă. Dar în legătură cu acest punct, desele vizite pe terasa cafenelei îi dădeau ocazia să înveţe să-şi dezvolte instinctul şi să-şi asculte intuiţia.
În definitiv, e foarte amuzant să observi o persoană necunoscută, încercând să ghiceşti ce calităţi are, doar aşa, prin feeling. S-o priveşti o vreme şi să-i intuieşti felul de-a fi, valorile, virtuţile, atuurile. E ceva complet subiectiv, absolut lipsit de raţiune şi cu totul nefondat. Apoi încerci să te apropii, să intri în vorbă cu ea şi ajungi să te amuzi constatând că, în majoritatea timpului, ai avut dreptate.
Dar în ziua aceea, antrenamentul nu-l ajută prea mult, când interpelă al şaptelea călător coborât din tramvai, care se dovedi a fi un bărbat cu faţă de vidanjor.
— Bună ziua, îi zise Jonathan zâmbind. Aş vrea să vă spun…
Celălalt îl privi cu o faţă absolut dezagreabilă. Aveai impresia că
o să înceapă să latre. Ceea ce-i tăie aripile lui Jonathan, incapabil brusc să mai intuiască vreo calitate a interlocutorului său.
— Ce? zise tipul pe un ton agresiv.
Avea o căutătură din ce în ce mai urâtă, care adăuga şi o notă de confuzie la jena resimţită deja de Jonathan.
O soluţie simplă ar fi fost să debiteze scurt orice fel de compliment la plesneală, dar jurase să spună doar ce credea cu adevărat.
— Ce vrei, domnule? mai spuse tipul, din ce în ce mai insistent.
Chiar făcu un pas în direcţia lui.
— De fapt… eu… nimic! Nu vreau să vă spun nimic. Absolut nimic.
