El nu semăna deloc cu tinerii cameramani de-abia ieşiţi din şcoală. Lor li se spăla creierul cu tot felul de teorii obscure, dar nu li se preda meserie. Rezultatul: nu ţinuseră niciodată o cameră pe umăr, dar se credeau deja vreun Stanley Kubrick.
Raymond îşi scoase şapca, să se scarpine în cap, apoi o puse la loc. Şapca sa roşie, mândria lui! O purta de treizeci şi unu de ani fără întrerupere. Nu poţi să renunţi la o şapcă oferită de Jimmy Connors în persoană. Da, acel Jimmy Connors. Câştigase un meci şi Raymond filma interviul de după. Connors era super binedispus, făcea glume, apoi aşa, dintr-odată, îşi scosese şapca şi o pusese pe capul cameramanului, fără nicio explicaţie. După care plecase spre vestiare. Raymond plânsese de bucurie.
Bău o gură de bere. Toate aceste momente de complicitate trăite în culisele turneelor… Nu şi-ar fi dorit o altă carieră pentru nimic în lume. Îşi iubea atât de mult meseria, îi iubea şi pe jucători, pe cei din staff, pe jurnalişti. Chiar şi pe copiii de mingi atât de emoţionaţi la vederea starurilor intrând pe teren.
Brusc, îşi făcu apariţia Warren, antrenorul lui Austin Fisher, făcu un semn scurt din cap trecând prin faţa fostului antrenor al lui Federer şi se instală la bar puţin mai departe, în picioare. Comandă
o cafea.
Era un tip destul de rece, la vreo cincizeci de ani, uşor misterios, cu ochii la fel de închişi la culoare precum părul bine tuns. Lui Raymond nu-i plăcea în mod deosebit. Dar, mă rog, fiecare cu personalitatea sa.
Stel a’s era fieful jucătorilor, al ştaifului şi al jurnaliştilor. Locul în care toată lumea se relaxa. Pentru că la Stel a’s nu se filma. Regula casei. Doar chestii din off. Fără public. Doar profesionişti.
Chuck Vins, jurnalist la un canal concurent, intră şi el însoţit de asistentă, o blondă drăguţă cu gura în formă de inimă. Omul nu apucă să facă nici doi paşi, că Warren îi şi făcu semn cu mâna.
Chuck se apropie.
139
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
— Austin e foarte nemulţumit de ultimul vostru interviu, îi zise Warren pe un ton glacial. Şi eu, la fel: l-aţi luat prea tare. Aţi putea totuşi să-l respectaţi mai mult. E numărul unu mondial, Chuck. Fă un efort!
Chuck Vins îi zâmbi forţat şi plecă fără să-i răspundă, cu capul sus.
Raymond nu-şi credea urechilor. Cum putea, ca antrenor profesionist, să se pună atât de rău cu un jurnalist? Să faci reproşuri în felul ăsta era aproape suicidar.
Se uită o vreme la antrenorul care continua să-şi bea cafeaua ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici nu realiza. N-avea nicio treabă. Trebuia să-i spună, nu putea să-l lase să persiste în greşeală. Pentru că cel ce va plăti oalele sparte va fi Austin.
Ziariştilor nu le place să le impui ce să zică. Chuck o să i-o dovedească la următorul interviu: o să fie şi mai hard decât la precedentul. Asta, cu siguranţă. Bietul Austin… El, care şi-aşa nu se simţea bine în faţa camerelor.
Trebuia să-l ajute.
Raymond aşteptă momentul propice – Warren întoarse capul spre el. Atunci se aruncă în apă.
— Nu mă priveşte, dar ceea ce i-aţi spus ziaristului e cel mai sigur mijloc să vi-l puneţi în cap. Sincer. Tipii ăştia ţin la fel de mult la libertatea lor, cum ţin eu la camera de pe umăr. Dacă aveţi impresia că o să-i convingeţi să vă lase în pace, nu c-ar fi treaba mea, dar nu veţi face decât să obţineţi efectul contrar. O spun pentru dumneavoastră şi, mai ales, de dragul lui Austin…
Warren îl ascultă fără să manifeste nici cea mai mică emoţie.
— Aveţi dreptate. Nu e treaba dumneavoastră.
140
- LAURENT GOUNELLE -
25
Jonathan aruncă o privire peste meniu. Nu mai luase prânzul împreună cu asociaţii lui de ceva vreme.
Din când în când, Michael se uita la el într-un fel puţin neobişnuit.
Se vedea că-i studiază atitudinea. Fără îndoială că-i urmărea reacţia după primirea e-mailului.
— Aveţi mâncare bio? întrebă Jonathan.
— Nu, îmi pare rău, răspunse chelnerul.
— Bun, atunci o să iau… hm… legume asortate.
— Un filé de pangasius, zise Angela.
— O friptură, comandă şi Michael.
— Pătrunsă?
— În sânge.
Chelnerul se îndepărtă.
— Nu-mi spune că te-ai dat pe bio! comentă Michael.
— Ba da.
— Pentru totdeauna?
Jonathan confirmă.
— Pe bune? făcu celălalt, aproape leşinând de râs. Dar ai văzut ce preţuri au? Escrocheria secolului!
