Tinerii de alături îşi continuau conversaţia plină de veselie şi lui Jonathan îi făcea plăcere buna lor dispoziţie.
Dar, după o vreme, nu se putu abţine să nu privească din nou spre femeia care era singură. Nu reuşea să facă abstracţie de prezenţa ei. Avea acelaşi aer sumbru.
135
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Jonathan o observă un lung moment, apoi, brusc, îi veni o idee şi-i făcu semn chelneriţei. Aceasta se apropie cu simpaticii ei bascheţi albi cu şireturi roşii şi el îi vorbi pe un ton scăzut. Fata a fost nevoită
să se aplece spre el ca să audă.
— O vedeţi pe femeia care stă acolo, în colţul terasei?
— Care? Bruneta cu păr nici prea lung, nici prea scurt?
Tipa avea un accent texan evident.
— Da. Duceţi-i o cafea şi spuneţi-i că i-a trimis-o cineva care vrea să rămână anonim. O treceţi pe nota mea.
— O, da’ nu ştiu dacă am voie…
— Oricine are voie să facă un lucru bun, îi răspunse el pe un ton ferm.
Ea se supuse şi Jonathan se întrebă ce o convinsese: ideea în sine sau fermitatea lui? O văzu câteva minute mai târziu mergând spre femeia brunetă şi punându-i cafeaua pe masă. Cealaltă
scutură din cap şi apoi schimbară câteva cuvinte. La un moment dat, necunoscuta se uită în jur. Jonathan muşcă din brioşă, mestecând în cafea. Cu coada ochiului văzu bascheţii albi cu şireturi roşii care reveniră şi apoi trecură pe lângă el.
Aşteptă mai mult de un minut şi bău o gură, pretext pentru a ridica privirea şi a se uita în direcţia dorită.
Femeia revenise la poziţia iniţială, dar, de data aceasta, un surâs îi apăruse pe buze şi o uşoară scânteie îi lumina ochii.
Jonathan încercă din nou acelaşi sentiment puternic pe care îl avusese la ieşirea de la Gary’s. Ceva atât de plăcut, încât ar fi dat orice să-l păstreze pentru totdeauna.
Îşi aminti atunci că în trecut mai simţise emoţii similare. Se întâmplase la începutul carierei, când făcea primii paşi ca agent de asigurări. Le furniza oamenilor ceva care să-i protejeze de loviturile dure ale vieţii, să-i pună la adăpost şi să le ofere o viaţă liniştită. Îşi amintea acum câtă bucurie îi producea acest lucru. La început. Doar la început. Apoi, fericirea începuse să se estompeze puţin câte 136
- LAURENT GOUNELLE -
puţin, până când dispăruse complet, pe măsură ce exigenţele profesionale, competiţia cu Michael şi nevoile personale crescânde îl făcuseră să deplaseze cursorul de la influenţa asupra celorlalţi la propriul interes.
Încet, dar sigur, se lăsase, fără să-şi dea seama, corupt de toate acele lucruri, până ajunsese să lucreze doar pentru beneficii şi nu pentru a îndeplini misiunea care-l însufleţise la început. Erau lucruri care, încet, încet, îi distrăseseră atenţia, devenind unica sursă de motivaţie. Ca o maşină echipată cu un al doilea motor care cu timpul îi ia locul celui dintâi, conducând vehiculul spre garaj.
Comportându-se în felul acesta, se pierduse finalmente pe sine şi se îndepărtase de sentimentele pure şi simple, izvorâte din bucuria de a acţiona în conformitate cu scara lui de valori, ascultându-şi inima.
— Mai doriţi ceva? întrebă chelneriţa, punându-i a doua notă de plată pe masă.
Jonathan ridică privirea spre ea şi zâmbi:
— Nimic, mulţumesc.
O urmări îndepărtându-se cu meniul sub braţ.
Acum ştia cum voia să trăiască timpul care-i mai rămăsese. Ştia ce sentimente căuta şi cum să şi le ofere.
137
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
24
Raymond deschise uşa de la Stel a’s şi se aşeză la bar. Îşi primi berea obişnuită, fără să fie nevoie s-o mai comande. Un privilegiu pe care-l aprecia de fiecare dată, nu fără oarecare mândrie.
Cu părul lui blond-cenuşiu vâlvoi, ţinut în frâu de o şapcă roşie care-i accentua tenul deja roşiatic, era cel mai vechi cameraman acreditat la Flushing Meadow. Patruzeci şi unu de ani de muncă. Mă
rog, nu chiar, pentru că începuse ca tehnician de sunet. Dar în vremea aceea aşa mergeau lucrurile: trei ani la microfon ca să înveţi meserie, să furi de la cameraman, să vezi cum se mişcă, cum dispare în peisaj, când cel intervievat e emoţionat şi chestii de-astea. Şi apoi, treaba te ajută să faci şi muşchi. Pentru că pare o joacă: microfonul nu e greu, dar să-l ţii de la distanţă, cu braţul întins, timp de un sfert de oră fără să te mişti, ei bine, îţi întăreşte bicepşii mai mult decât gimnastica pe care o fac tinerii de azi la sală pentru un tors de model. Şi, credeţi-mă, e nevoie de ceva muşchi ca să te pregăteşti pentru meseria asta. Pentru că, pe vremuri, camera cântărea mai mult decât un butoiaş de bere.
— Bună, Ray, merge treaba?
— Cât de cât.
Roger Federer trecu mai departe, însoţit de antrenor şi de doi ataşaţi de presă.
Nimic nu-i făcea mai mare plăcere lui Raymond decât un jucător care i se adresa pe numele de botez. Era un tribut adus experienţei şi statutului pe care-l avea. Pentru că făcea pe dracu-n patru pentru jucători, să-i surprindă din cel mai bun unghi, în cea mai fastă zi, mascând defectele, captând cea mai bună lumină, găsind modalitatea cea mai potrivită prin care să-i arate frumoşi, umani, puternici. O adevărată artă. Şi mulţi îi erau recunoscători, chiar dacă
nu realizau niciodată tot ce făcea pentru ei.
138
- LAURENT GOUNELLE -
