— Cele mai rele la volan sunt totuşi babele. Cum au ceafa înţepenită, nu întorc capul când dau înapoi, nici măcar nu se uită în lateral când virează. Nu-nţeleg de ce nu stau acasă pensionarele astea.

165

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Chelneriţa aduse cafelele.

Jonathan îl măsură câteva momente pe Michael, apoi se aplecă

spre el şi şopti:

— Când mă trage curentul, şi eu am câteodată gâtul înţepenit.

— Hai, lasă-mă!

— Uneori, continuă el pe un ton de confidenţă, când vreau să

parchez, mi se întâmplă şi mie să dau cu stângu-n dreptul şi să

încalec bordura. Iar alteori, pare că înghit cuvintele şi nu înţelege nimeni ce zic când vorbesc. De fapt… am o grămadă de defecte: deseori mi se face frică, nu sunt genul foarte curajos. Uneori n-am încredere în mine, ori n-am destulă energie. Mă…

— De ce-mi spui mie toate astea? îl întrerupse Michael, vizibil deranjat.

— Şi vreau să-ţi mai mărturisesc ceva: nu sunt un perfecţionist.

Nu-mi place să despic firul în patru şi, dacă nu-mi convine ceva, las pe mai târziu, şi tot aşa, zi după zi, până devine o problemă. Şi apoi îmi ia de trei ori mai mult timp decât dacă o făceam de prima oară.

Dar ăsta sunt eu. Nasol, nu? Nu sunt nici prea răbdător, mă enervez uşor. De exemplu, când Chloé face vreo prostie, zbier imediat şi după aceea îmi pare rău. Tot aşa…

— Încă o dată… de ce-mi spui mie toate astea?

— Nu-mi place nici să…

— Dar ai şi multe calităţi…

Jonathan se opri brusc şi se redresă.

— Da, mai zise el cu un zâmbet larg. Am şi calităţi.

***

Ryan deschise un ochi şi se uită la ceasul deşteptător.

Rahat!

Era nouă. Cum de dormise atâta? Se ridică dintr-un salt, alergă la fereastra salonului şi întredeschise storurile negre. Urmărise toate 166

- LAURENT GOUNELLE -

apariţiile lui Jonathan pe terasă. În ajun nu-l văzuse…

Cercetă mesele ocupate. Apoi îl observă în picioare, singur cu chelneriţa, pregătindu-se să plece. Fuck!

Se precipită spre echipament, pregăti totul într-o clipită şi-şi puse căştile.

— Şi mai voiam să vă spun ceva, îi zicea Jonathan fetei.

Ryan făcu zoom pe feţele lor.

— Aveţi un zâmbet foarte drăguţ. Îmi înseninează dimineaţa.

Fata surâse cât putu de frumos şi roşi uşor.

Jonathan părăsi terasa.

167

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

32

Duminică.

Ryan se uita nervos printre storurile negre. Terasa, plină de turişti.

Eroul blogului său venea rareori în weekend.

Desfăcu o doză de cola şi o duse repede la gură. Îi plăcea în primele secunde când putea simţi acidul gâdilându-i nările. Bău câteva înghiţituri înviorătoare.

Blogul mergea cum nu sperase niciodată. În orice caz, nu la nivelul ăsta. Vizitatorii fideli se numărau deja cu miile şi fluxul creştea în fiecare zi. De-asta e aşa de cool Web-ul: e greu să

demarezi, dar când se pune pe treabă, merge ca uns. Lumea trimite link-ul la toate adresele cunoscute, ca să-şi scoată din sărite amicii.

Când le place ceva, amicii fac la fel şi povestea o ia pe o pantă care poate deveni rapid exponenţială. O curbă drăguţă, ca la şcolile de ingineri.

Îşi puse căştile la urechi şi reluă supravegherea audio de la o masă la alta.

Nimic interesant, doar conversaţii de turişti. Din nefericire, nimic idiot. Prin urmare, nimic de râs.

Plictisit, Ryan făcu un tur prin camera lui şi aruncă o privire pe fereastră.

Îl zări imediat pe Jonathan în depărtare şi acţionă camera fixată

în permanenţă pe curtea lui. Simţi imediat că se pregătea ceva.

Jonathan arunca priviri ciudate în jurul lui. Nimic natural. Cu atât mai bine. Ryan verifică reglajul, sunetul şi reajustă cadrajul.

Jonathan intră pentru o secundă în magazie, apoi reapăru împingând maşina de tuns iarba. Rahat! Ce păcat!