Eu m-am resemnat deja: ţinând cont de cifra de afaceri, dedobânzile în curs, de benefici şi de situaţia încă precară, valoareaafacerii nu trece de 450.000 de dolari. Tu deţi o treime. Sunt gata,deci, să-ţi ofer 150.000 de dolari, adică o sumă frumuşică. Nu găseştiaşa ceva pe toate drumurile.
Mi se pare cea mai bună soluţie pentru toată lumea, mai alespentru tine şi Angela.
Deci, gândeşte-te şi dă-mi un răspuns rapid. Avocatului îi va trebuiceva timp ca să pună la punct toate hârti le.
Ciao bel o,
Michael
133
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Jonathan închise telefonul de pe care citise mesajul şi-l băgă în buzunar. Era adevărat că Michael îi mai făcuse propunerea asta, dar i se părea ciudat s-o vadă scrisă, cu toate cifrele alea. Ca şi cum lucrurile ar fi prins viaţă, făcând-o să pară mai reală. Simţi un junghi în piept. Existau, desigur, o serie de chestii care nu-i plăceau la meseria lui, dar această ofertă fermă îl făcea să conştientizeze că
nu era pregătit să renunţe. Împreună cu asociaţii lui, crease afacerea de la zero. Era ca şi copilul lui, într-un fel. Da, el şi Angela se despărţiseră, ceea ce făcea lucrurile puţin mai complicate, dar, pe de altă parte, ea câştigase deja custodia fiicei lor. Acum, ce să
facă el, să renunţe şi la firmă?
Jonathan împinse uşa de la Gary’s. Îl întâmpină un miros de cafea proaspăt prăjită, amestecat cu cel de brioşe calde.
— Bună ziua, spuse el.
În loc de răspuns, Gary mormăi ceva ininteligibil.
— O brioşă simplă şi una cu stafide, vă rog.
— Pentru aici?
— La pachet.
— Doi dolari treizeci şi cinci, zise Gary împachetând brioşele în pungi albe de hârtie.
Jonathan îi întinse o bancnotă de zece. În acel moment, telefonul începu să sune şi Gary răspunse, în timp ce-i dădea restul.
— Ce mai e? întrebă cu vocea lui din zilele proaste. Hm? Ce?
Puse şaptesprezece dolari şaizeci şi cinci pe tejghea.
— N-am nevoie de nimic, protestă el. Nu, nimic.
Închise, mormăind în barbă. Jonathan băgă banii în buzunar, suprimându-şi un zâmbet de satisfacţie. Pentru prima dată de când se ştia, cineva se înşela în favoarea lui. Era ziua lui norocoasă.
— O zi bună, zise întorcându-se.
— Zi bună, mormăi celălalt.
Jonathan merse până la uşă, dar satisfacţia pe care tocmai o simţise era înlocuită de un sentiment bizar. Ceva straniu, nou pentru 134
- LAURENT GOUNELLE -
el. Se opri şi, fără să piardă timp cu reflecţiile, ascultând de un altfel de instinct, făcu stânga-mprejur.
— Vreo problemă? făcu Gary, încruntându-se.
— Mi-aţi dat zece dolari în plus.
Şi puse banii pe tejghea. Celălalt îi luă fără să spună nimic şi-i băgă în sertar.
Jonathan traversă încă o dată cafeneaua şi ieşi în stradă. Luă o gură mare de aer proaspăt. Se simţi dintr-odată extrem de bine, uşor, mândru de el. Sentimentul simplu şi, în final, minunat de a fi cinstit. Un sentiment absolut încântător.
Cerul i se păru apoi deosebit de albastru, iar soarele strălucitor. O
trecătoare îi zâmbi.
Merse pe terasa cafenelei şi se instală alături de ceilalţi clienţi, de altfel destul de numeroşi. Erau câţiva cunoscuţi cu figuri familiare, dar şi turişti şi clienţi de ocazie. La celălalt capăt al terasei, o femeie singură se uita fix înainte, cu o privire mohorâtă.
Jonathan comandă o cafea mare.
Lângă el, câţiva tineri râdeau. Puţin mai departe, femeia singură
avea un aer deprimat. Contrastul dintre dispoziţia aparentă a necunoscutei şi cea pe care o simţea el era vizibil, tulburător.
Îşi feri privirea şi se concentră asupra râsetelor de lângă el.
Nepăsarea plină de veselie a tinerilor bucura privirea. Fiecare dintre ei emana ceva pozitiv, relaxat, entuziast.
Veni şi cafeaua aburindă. Aşteptând să se răcească, Jonathan ronţăi o brioşă. Ce bună! Cum putea un om atât de dezagreabil ca Gary să facă brioşe atât de bune?
