Cu toate astea, seara, când se duse în sfârşit la culcare, mort de oboseală, un mic surâs apăru pe buzele lui, fără să ştie de ce.
Nebunia acelor oameni îl contaminase probabil şi pe el.
163
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
31
Jonathan îşi privi asociatul. De ceva vreme, Michael era diferit, mai puţin jovial în relaţia cu el, chiar dacă, pe de altă parte, nu-şi pierduse simţul umorului. Cu siguranţă, nu-i putea ierta noua manieră de lucru, mai puţin productivă. Şi totuşi, asta nu-i afecta şi lui salariul, fiecare beneficiind de comisioane din propriile contracte.
Într-un sens, îl înţelegea. Între asociaţi e ca într-un cuplu: dacă
unul evoluează diferit de celălalt, coabitarea poate deveni dificilă.
Inevitabil, îi trecu prin faţa ochilor imaginea Angelei. După
umilinţa pe care o simţise deschizându-şi sufletul în faţa ei, se evitaseră cu grijă. Jonathan se vedea cu Michael la cafea o dată la două zile. Un fel de acord tacit, niciodată formulat.
În dimineaţa aceea, terasa era plină.
— Bărbatul cu tricou polo bej aşezat în faţa tipei în roşu e un client, zise Jonathan coborând vocea.
Michael se uită un timp la ei.
— Sper că i-ai făcut asigurare contra incendiilor.
— De ce?
— O cunosc pe tipă.
— Şi?
— Are un cur incendiar.
Jonathan zâmbi.
— Sau mai bine nu, n-are rost, adăugă celălalt. Tipa e un caz de forţă majoră. O calamitate naturală.
— Termină, Michael, protestă Jonathan râzând fără să vrea.
— Uite, apropo de catastrofe, vezi ce ţoale are pe el tipul din dreapta, la celălalt capăt?
Jonathan privi în direcţia respectivă.
— E… diferit, original…
— Pentru un diferit, da, e… diferit.
Chelneriţa se apropie de ei.
164
- LAURENT GOUNELLE -
— Bună ziua, cu ce vă servim azi? întrebă ea cu un uşor sâsâit.
— Două cafele, zise Jonathan.
Michael o urmări îndepărtându-se.
— Vi le zervezc într-o zecundă, o imită el.
— Termină…
Jonathan remarcase deja de multă vreme. Când îi mergea prost, Michael începea să facă mişto.
— Intenţionezi să-ţi iei concediu anul ăsta? îl întrebă.
— Unii mai trebuie să şi muncească, dădu el din cap.
Jonathan nu comentă.
În faţa lor, o maşină încerca să parcheze.
— Vai… nu se descurcă deloc, zise Michael. Hai să ne uităm amândoi la ea râzând şi pun pariu că se lasă păgubaşă.
— Michael…
— Ba da, hai! Eu am mai făcut-o de zeci de ori, poţi să mori de râs. Tipa are probleme, te uiţi fix la ea şi se pierde cu totul!
— N-am chef de aşa ceva.
— Ne distrăm puţin şi noi. Asta îmi aduce aminte de altă fază. Dar ca să meargă e nevoie de trei patru persoane la masă: reperezi o tipă pe tocuri, toată lumea se uită fix la ea, cu sprâncenele ridicate, ca şi cum ar avea probleme. Ştii ce urmează?
— Nu.
— În nouăzeci la sută din cazuri, se-mpiedică!
Şi izbucni într-un râs nebun.
— E bestial, îţi jur!
Jonathan zâmbi.
— Da… când vrem să vedem probleme le creăm.
Michael nu-l băgă în seamă.
