***

Jonathan împinse uşa de la

Gary’s.

Aroma de brioşe calde îl întâmpină imediat. La celălalt capăt al magazinului, în spatele tejghelei învăluite într-o lumină gălbuie, Gary avea faţa din zilele proaste, adică faţa lui normală. Jonathan nu ştia cum ajunsese în această situaţie. Oare încasase atâtea lovituri dure, încât nu mai era capabil să simtă nici cea mai mică emoţie pozitivă? Sau poate suferise atâtea abuzuri şi trădări, de nu mai credea în existenţa sincerităţii?

— Bună ziua! zise el zâmbind. Cum vă merge azi?

— Bună, mormăi Gary.

— Aş dori o brioşă cu stafide. La pachet.

Gary luă una şi o puse în pungă.

— Faceţi nişte brioşe delicioase. Sincer. Vă felicit, sunteţi foarte talentat.

158

- LAURENT GOUNELLE -

Gary îşi încruntă sprâncenele groase şi negre, fără să ridice capul, şi-i aruncă o privire suspicioasă.

— Un dolar treizeci şi cinci.

Jonathan puse monedele pe tejghea, păstrându-şi zâmbetul.

Celălalt le luă în tăcere.

— La revedere, o zi bună! mai zise Jonathan pe un ton vesel, care rămase fără efect.

Ieşi. Oare de câte experienţe pozitive ar fi avut nevoie bietul om pentru a începe să vadă lumea cu alţi ochi?

Îi veni o idee. Trecu pe la clientul lui pakistanez şi cumpără o faţă

de masă albă, de hârtie. Se întoarse acasă, luă telefonul şi-l sună pe Gary.

— Bună ziua, zise, schimbându-şi puţin vocea. Aş vrea să fac o comandă. Am nevoie de cincizeci de brioşe cu stafide cam într-o jumătate de oră.

— Cincizeci? întrebă celălalt neîncrezător.

— Da.

— Sper c-o să veniţi să le luaţi, nu faceţi glume cu mine, nu?

Pentru că cincizeci de brioşe, hm, nu vând eu într-o zi…

— Sigur că vin. Contaţi pe mine.

Un moment de tăcere.

— Daţi-mi numele.

Jonathan ezită o clipă, apoi inventă:

— Robbins. Ne vedem peste o jumătate de oră.

Apoi coborî în beci, cu un briceag şi un marker în buzunar şi o lanternă în mână. În penumbra umedă cu miros de igrasie, mută

câteva lucruri vechi şi pline de praf şi reuşi să găsească ce căuta: două capre vechi de lemn. Mai luă o bucată de placaj şi ieşi.

Aşteptă câteva minute în apropiere de Gary’s, până când zări un puşti pe skateboard.

— Hei, tinere, vrei să câştigi doi dolari în trei minute?

Băiatul zâmbi.

159

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

— Depinde. E ceva complicat?

— Deloc: intri în magazin, zici că vii după comanda pe numele Robbins şi-i dai omului banii ăştia… Ieşi, îmi dai pachetul şi ai câştigat cei doi dolari. Repede de tot, nu?

Puştiul scutură din cap.

— Doi dolari, cam puţin…

— Glumeşti? Doi dolari pentru trei minute înseamnă patruzeci de dolari pe oră! Un salariu de funcţionar, băiete!

— Trei dolari.

— Dar… e ceva extrem de simplu, nu depui aproape niciun efort!

— Atunci de ce n-o faci tu însuţi?

— Păi…

— Trei dolari.

Jonathan izbucni în râs.

— N-o să-ţi meargă rău în viaţă, puştiule.

Două minute mai târziu, Jonathan punea brioşele tăiate în patru pe faţa de masă ce acoperea micul bufet improvizat în faţa vitrinei magazinului lui Gary. Era sigur că nu va fi depistat: căpcăunul nu scotea niciodată nasul în stradă.

Luă apoi un marker uriaş de culoare roz şi desenă pe faţa de masă o inimă uriaşă, în interiorul căreia scrise cu cel mai frumos scris al lui: