— Ce doriţi de la mine?
Zâmbetul tipului îngheţă, semn că avea probabil ceva să-şi reproşeze.
— Nimic, nimic, se apără el făcând un efort suspect ca să nu-i piară zâmbetul. Am venit doar ca să vorbesc cu dumneata.
Gary îl fixă cu privirea, exact atât cât era necesar ca să-i provoace o reacţie sinceră.
— Nu cred că am chef de aşa ceva.
Celălalt tuşi uşor, forţându-se să râdă, puţin derutat. Pe oameni trebuie să ştii să-i scuturi puţin, ca să afli ce au în căpăţână. Hai, zi odată!
128
- LAURENT GOUNELLE -
— Firma noastră produce o gamă variată de ciocolată la preţuri foarte atractive pentru comercianţi şi mă întrebam…
— Am deja tot ce-mi trebuie.
— Dar…
— Nu, mulţumesc, nu am nevoie de nimic.
— Nu vreţi să vă arăt ce economii aţi putea face colaborând cu noi?
Gary oftă. Nu, nu voia. Apoi îl privi în faţă pe tip şi nu mai scoase niciun cuvânt. Îl fixă doar, fără să zică nimic. Tactica lui preferată.
Tăcere. Când ridici câte o obiecţie, tipii ăştia au răspuns la orice, pregătit dinainte, învăţat pe dinafară. Aşa că mai bine taci. Şi nu mai au de ce să se agaţe. Fără cocoloaşe, aluatul curge…
Omul tuşi din nou, apoi se uită la ceas.
— Ei bine… cred că ar trebui să plec.
Aşa. Drum bun şi cale bătută.
— La revedere, mai zise tipul în timp ce ieşea.
Gary făcu un semn scurt din cap.
Afară, puştii începură să zbiere din nou.
De-abia închisă, uşa se deschise din nou. Faţă de „prea prăjite”.
Un altul apăru în urma lui. Faţă cunoscută. Era tânărul agent de asigurări care venea să-şi ia din când în când micul dejun la el.
Încercase să-i vândă nişte poliţe de asigurare cu câteva luni în urmă. „Ca să fiţi la adăpost de probleme”, zisese el. La adăpost de probleme. Ca şi cum ar fi fost posibil. Ori mă lua de fraier, ori nici el nu înţelegea cum merge treaba.
Când ai probleme tot timpul, nici nu le mai numeşti probleme. Le spui pur şi simplu viaţă. Ciudat e când îţi merge bine. Doar atunci ţi se aprinde un beculeţ roşu în cap şi-ţi spui: am o problemă.
129
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
22
6–3; 6–2; 5–3.
Austin e la serviciu, faţă în faţă cu blondinul suedez. Încă un game şi va câştiga meciul şi locul în a opta finală.
Bătu mingea de trei ori, se uită în faţă, apoi încă trei bătăi. Lansă
mingea în aer, îşi destinse braţul într-o mişcare largă şi… simţi o durere acută în umăr.
Lăsă mingea să cadă fără s-o lovească. Neliniştit, îşi palpă
umărul cu mâna stângă, apăsă în speranţa de a înţelege de unde venea durerea, dar aceasta dispăru. Îşi roti încet umărul în toate sensurile, apoi masă uşor. Nimic. O mişcare greşită, nimic mai mult.
Luă încă o minge. Trei bătăi, o privire scurtă spre partea adversă, alte trei bătăi. Mingea se ridică, el pregăti braţul şi lovi cu putere.
Durerea îi străpunse umărul.
Rămase pe loc şi lăsă mingea să vină înspre el, fără să se mişte.
0–15, zise arbitrul.
Publicul aplaudă.
Cu atât mai rău. Va pierde game-ul, protejându-şi astfel umărul, apoi îl va vedea un medic, înainte de reluarea meciului.
