148
- LAURENT GOUNELLE -
— Dar, tată… nu sunt prostii, ne jucăm! Hai să vezi ce-am reuşit să
facem!
— Ştiţi că nu pot? Credeţi că am timp de pierdut aiurea? Spre binele vostru v-o spun, ţineţi-vă odată gura! Nu mai vreau să v-aud, s-a înţeles?
Puştii confirmară din cap, înciudaţi. El dispăru, fără să le observe feţele dezamăgite. Moartea mamei era deja prea mult pentru ei. Iar cu dispoziţia tatălui, nicio şansă la un strop de tandreţe.
Jonathan se gândi la Chloé, apoi la Angela.
Michael avusese dreptate de la bun început. Coabitarea era nesănătoasă. Ar fi trebuit să dea pagina cu mult timp în urmă şi să
meargă mai departe. Asta l-ar fi ajutat s-o uite pe Angela şi i-ar fi permis să-şi refacă viaţa.
Dar… cum se spune: nu ajută la nimic să regreţi lucrurile trecute.
Aşa e viaţa, jalonată de greşeli şi fără îndoială că acestea au rolul lor, ne îmbogăţesc cumva, în ciuda aparenţelor. A accepta. Filosofia lui Margie începea să-şi arate roadele… Acceptarea e o artă de a trăi.Bineînţeles că era păcat să renunţe la serviciu tocmai în momentul când acesta îşi recăpătase semnificaţia, dar, chiar şi aşa, voia să rămână încrezător. Viaţa e prea scurtă ca să ne lamentăm pentru toate dezamăgirile. El o ştia mai bine decât oricine. Existenţa e o mişcare continuă, lucrurile se schimbă în fiecare clipă şi a te opune acestor schimbări nu înseamnă decât nefericire. Doar încrederea în viaţă îţi permite să mergi mai departe, să treci peste greutăţi şi să reuşeşti să apreciezi orice ţi se va întâmpla. Nu ştia încă ce avea să facă în continuare, dar mai era timp. Hârţoagele urmau să dureze săptămâni întregi şi el se hotărâse să-şi continue misiunea până în ultima zi, păstrându-şi pe cât posibil acel elan care-l însufleţea de ceva vreme şi făcându-şi meseria aşa cum o făcea pe vremuri.
149
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Trecu să cumpere două brioşe de la Gary’s, apoi se instală pe terasa cafenelei şi le savură cu o ceaşcă mare de ceai.
Pe ecranul televizorului fixat pe perete, un psiholog povestea că
oamenii pot suferi de lipsa de afecţiune a unor strămoşi îndepărtaţi, pe care poate nu-i cunoscuseră niciodată. Când unui copil îi lipseşte mult afecţiunea şi nu se simte iubit, se întâmplă să se rupă de propriile emoţii într-o încercare inconştientă de a se proteja. Nu se putu abţine să nu se gândească la Gary. Devenit adult, mai zicea psihologul, copilul poate reacţiona la rândul său foarte rece faţă de copiii lui şi, astfel, suferinţa se poate repercuta asupra mai multor generaţii…
— Sunt sătul până peste cap de genul ăsta de prostii! exclamă un client care stătea în picioare la bar. N-ai alt canal, sau ce?
Barmanul schimbă şi faţa lui Austin Fisher invada ecranul.
Jonathan zâmbi văzându-şi fostul idol, care-i amintea de competiţia cu Michael din trecut. Nu va putea niciodată ajunge la fel de bun ca el. Asta devenise de-acum o certitudine. Şi era OK, pentru că
realizase de curând că nu asta era misiunea lui.
Câteva minute mai târziu, reperă pe terasă un bătrânel scund, cu un aer total deprimat. Îl studie un timp, apoi îi făcu un semn discret chelneriţei.
150
- LAURENT GOUNELLE -
28
Raymond aşeză camera pe scaun, apoi, pentru a se relaxa, îşi masă uşor umărul pe care o ţinuse. Tocmai filmase sosirea la vestiar a lui Austin Fisher, chiar înainte de sfertul de finală. Ce tip super, Fisher ăsta! Chiar accidentat, continua să câştige. Gurile rele ziceau că suferea îngrozitor. Pe căldura asta, apoi…
Cameramanii se înghesuiau în sala întunecată şi prost ventilată, străbătută în toate direcţiile de o reţea de cabluri.
Raymond desfăcu o bere, îşi şterse fruntea cu dosul mâinii şi goli dintr-o suflare jumătate de cutie.
Îl zări trecând pe Warren şi-şi feri privirea. N-avea niciun chef să
salute un tip atât de lipsit de amabilitate. Şi ingrat, pe deasupra.
— Aşteptaţi o secundă!
O tânără foarte zâmbitoare, pe care n-o cunoştea, îl interpelă pe Warren tocmai când se pregătea să între pe uşa vestiarului. Fără
îndoială, o boboacă.
Antrenorul se întoarse.
— Clara Spencer de la CNN, se recomandă ea veselă. Mă
autoproclam preşedinta fanclubului Austin Fisher!
Warren o fixă cu răceală, fără să spună nimic.
— Vreau neapărat să-i iau un interviu, măcar un minut, ca să văd ce stare de spirit are înainte de meci. Doar un minut.
Antrenorul îi aruncă o privire glacială.
— În niciun caz.
— Dar…
— Mai ales înainte de meci, zise el, luându-şi tălpăşiţa.
— OK, atunci ne vedem imediat după şi…
— Mai vedem.
Şi dispăru în vestiar.
Raymond nu-şi mai revenea. Cum putea un antrenor să trateze un ziarist în felul ăsta, şi încă pe unul care se declara fan al jucătorului 151
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
său? Incredibil! Mai ales că, de obicei, presa nu era prea drăguţă cu Austin. O dată se găsea una care să-i vrea binele şi… Nu era normal.
Ştiu că nu mă priveşte, dar ăsta nu-i face niciun serviciu lui Austin.
Poţi fi sigur.
***
