Era de-a dreptul delicios s-o vadă deschizând guriţa pentru a muşca din sendvişul mult prea mare pentru ea. La şapte ani, mai păstra încă ceva din bebeluşul de altădată, obrăjorii aceia rotunzi cu gropiţele ce apăreau atunci când zâmbea. Era atât de fericit să fie cu ea, s-o privească în timp ce mânca aşa cu poftă! Regreta anii ce trecuseră şi timpul în care el se dedicase prea mult serviciului, în detrimentul familiei. Angela avea dreptate când îi făcea reproşuri din această cauză. Nu fusese niciodată dispus să recunoască, argumentând că efortul investit în cabinet era pentru ele. Pentru viitorul lor. Era adevărat, dar prezentul nu se trăieşte decât o singură
dată. Momentele pierdute nu se mai întorc niciodată. Ce bine că
măcar acum înţelesese asta!
Chloé era încă un copil şi el era hotărât să savureze fiecare clipă
cu ea, chiar dacă asta însemna doar un weekend la două
săptămâni. O să-şi lase acasă mobilul cu e-mailurile, mesajele şi celelalte aplicaţii de ştiri.
— Al tău e bun? întrebă ea.
— Foarte, şi…
Pe o bancă, la câţiva metri de ei, stătea un bărbat cu o figură
familiară. Oare de unde-l cunoştea? Imposibil să-i asocieze un nume… Privirile li se încrucişară, dar celălalt nu reacţionă.
A, da. Sigur!
— V-am văzut zilele trecute la televizor, îi zise Jonathan apropiindu-se. Într-un reportaj despre expoziţia legată de Amazonia.
Bărbatul confirmă, zâmbind. Era indianul care vorbise despre pădure. Ce drăguţ să vadă în realitate un necunoscut care apăruse la televizor cu doar câteva zile în urmă!
120
- LAURENT GOUNELLE -
— Ceea ce aţi spus atunci m-a impresionat, continuă Jonathan. E
groaznic să distrugi totul, doar pentru bani.
Bărbatul dădu din cap în tăcere.
— Celelalte ţări ar trebui să facă presiuni asupra brazilienilor, ca să se oprească.
Omul îl fixă câteva momente cu o privire pătrunzătoare.
— Puteţi s-o spuneţi şi aşa, sfârşi prin a răspunde, pe un ton misterios, aproape indulgent.
Jonathan se încruntă. Celălalt continuă să se uite la el condescendent.
— Ce vreţi… să spuneţi?
Indianul răspunse cu o voce caldă, aparent fără amărăciune, chiar dacă drama despre care vorbeau se petrecea pe pământul strămoşilor săi.
— Brazilienii taie pădurea ca să planteze lanuri de soia şi să
hrănească vitele.
— Da, ştiu asta.
Bărbatul îi privi îndelung, atât de binevoitor, încât liniştea deveni dintr-odată jenantă. Apoi continuă pe un ton la fel de calm şi plin de bunătate:
— Ştiţi pentru cine sunt vitele acelea?
Lui Jonathan îi trebuiră câteva secunde ca să înţeleagă. Apoi realiză. Înghiţi în sec. Mâna care ţinea hamburgerul începu să-i tremure. Simţi cum roşeşte.
Rămase aşa, câteva clipe ce părură o eternitate, faţă în faţă cu bărbatul acela demn şi paradoxal de înţelegător, care îl privea cu infinită bunătate.
121
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
20
Lumea e rezultatul actelor noastre individuale.
Schimbarea produsă în fiecare dintre noi e singura cale spre o lume mai bună.
O lume mai bună, în care să putem trăi frumos.
Aceste idei se învârteau în cerc prin mintea lui Jonathan. Foindu-se agitat în pat, nu reuşea să adoarmă.
Ruşinea pe care o simţise în prezenţa indianului, dublată de un sentiment de vinovăţie, îl ajutase să realizeze ceea ce acum părea o certitudine.
Doar începând cu propria transformare reuşise Gandhi să
