— Eu nu cred că va mai trăi mult, în ritmul ăsta, i-o tăie Michael.

Dar e sigur că viaţa i se va părea mult mai lungă!

Şi izbucni într-un hohot de râs interminabil.

— Remarc că, la urma urmei, s-ar putea să nu se înşele cu totul, spuse Angela.

Jonathan ridică privirea spre ea. Era pentru prima oară de la divorţ când îi dădea dreptate.

Îşi aminti dintr-odată cuvintele lui Margie. De fiecare dată când se întâlneau, îl sfătuia să stea de vorbă cu Angela. Va găsi oare curajul?

Li se aduse mâncarea. Michael se aruncă asupra farfuriei.

Jonathan aşteptă un moment.

— Am hotărât să mă întorc la serviciu, zise brusc.

Cu furculiţa în mână, Michael se pregătea să bage în gură o bucată de carne. Rămase cu gura deschisă.

Oare se hotărâse şi el să renunţe la vită?

143

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

26

— Domnul Jonathan Cole!

— Bună ziua, domnule Chatterjee. Cum vă merge?

— Binişor, binişor. Nu v-am mai văzut de mult.

Domnul Chatterjee avea un magazin de feronerie în centrul oraşului. Un loc frumos amenajat, într-un spaţiu ciudat, la parterul unui imobil vechi pe jumătate insalubru. Articole de toate felurile şi culorile depozitate într-o harababură fără logică aparentă. Le găseai prin toate colţurile, suspendate la înălţime, pe pereţi ori puse pe rafturi ce se înălţau până în tavan şi formând alei înguste printre care trebuia să te strecori ca să poţi trece. Un vag miros de tămâie plutea în aer, unicul semn al originilor pakistaneze ale proprietarului.

— Am luat la mână toate contractele dumneavoastră şi am făcut un inventar.

— Nu-mi spuneţi: vreţi să-mi mai faceţi încă unul.

Jonathan începu să râdă.

— De fapt, e vorba mai curând de contrariu. Mi-am dat seama că

unele dintre contractele dumneavoastră acoperă de mai multe ori acelaşi risc. Pe scurt, plătiţi de mai multe ori pentru aceeaşi asigurare. Aşa că am recalculat şi aţi putea economisi optzeci şi nouă de dolari pe lună.

— Ce veste bună!

— Da, aşa m-am gândit şi eu, că o să vă bucuraţi.

— Şi… mai e ceva?

— Cum adică?

— Aveţi altceva să-mi mai propuneţi?

— Nu.

— Îmi imaginez… că n-aţi venit doar ca să-mi spuneţi asta.

— E… ei bine, ba da. Am verificat, şi vă mai spun o dată: acum totul pare în regulă.

Domnul Chatterjee se uita la el blocat.

144

- LAURENT GOUNELLE -

— Bine… Vă servesc cu o ceaşcă de masala chai3 ?

Restul săptămânii îi merse de minune. Jonathan regăsise plăcerea de a munci pe care o simţise la începutul carierei sale.

Vizita clienţii, le reajusta contractele în funcţie de adevăratele lor necesităţi şi-i sfătuia în legătură cu noi posibilităţi de asigurare când i se părea util. Se simţea însufleţit de un nou avânt, îşi regăsise energia pozitivă. Munca lui avea din nou un sens. Misiunea lui, rolul pe care îl juca îl îmbogăţeau sufleteşte.

Vineri, se trezi la terasă, singur cu Angela. Puţin mai departe, pe acelaşi trotuar, un bătrân saxofonist cânta jazz cu o lipsă de convingere dezarmantă, având în faţa sa o şapcă întoarsă pentru mărunţiş.

— Michael n-a putut să vină, zise ea. O urgenţă cu un client, tocmai mi-a trimis un mesaj.

Comandară obişnuita cafea. Jonathan se simţea aproape timorat să stea singur cu ea. Nu mai era obişnuit şi simţea un amalgam de emoţii contradictorii, mergând de la jenă la un fel de bucurie confuză. Ea avea un aer mai puţin tulburat decât el. Dacă nu cumva îşi ascundea cu abilitate agitaţia.

Auzea mereu vocea lui Margie care-l sfătuia să stea de vorbă cu Angela, să-i spună ce are pe suflet. Spune-i ce simţi! Dar cu cât o auzea, cu atât se retrăgea într-o tăcere protectoare.

Saxofonistul lansă o notă acută în falset, dar continuă fără să se întrerupă.

Angela întreţinea conversaţia, dar lui Jonathan i se părea că-i evită privirea. Îi povesti noutăţi de pe la birou şi ce se mai întâmplase în lipsa lui, apoi, când epuiză subiectul, comentă

actualitatea aşa cum se vedea prin prisma privirii ei piezişe de un umor coroziv, care lui îi plăcea atât de mult. Din vreme în vreme, o asculta fără să se concentreze la ce-i spunea, apreciind doar 3 Ceai indian cu amestec de condimente şi ierburi aromatice. (N.t.) 145

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

conversaţia ca atare, complăcându-se într-o aparenţă de relaţie regăsită, abandonându-se unei iluzii voluntare.

Şi apoi, la un moment dat, i se păru că ceva se schimbase: că

percepe la ea o plăcere similară, că şi ea e fericită să

împărtăşească acel moment doar cu el. Era de-abia perceptibilă, o oarecare lumină în privire, un zâmbet abia schiţat. Apoi vocea ei deveni mai presantă, mai insistentă, aproape irezistibilă. Acum ori niciodată.

Nu o slăbea din ochi, simţind născându-se în el o nouă încredere în propriile forţe, acel curaj care-i lipsise până atunci. Angela continua să vorbească, de data asta cu un surâs veritabil pe buze.