114
- LAURENT GOUNELLE -
O băgă în gură cu un aer inspirat şi o mestecă ceremonios, închizând ochii. Angela izbucni în râs.
— E foarte amuzant, dar tipul ar trebui să se hotărască să se întoarcă la muncă. Afacerile nu mai pot bate pasul pe loc în felul ăsta.
Michael încuviinţă, preocupat dintr-odată.
— Bun, deci când o să-mi vinzi partea ta, ca să nu mai fii nevoită
să vezi faţa insuportabilă a ex-ului tău radios şi înfloritor?
— Nici să nu te gândeşti!
— O să te răzgândeşti, ţi-o spun eu.
— Vinderea părţii mele din afacere nu mi-ar permite nici să-mi imaginez c-aş putea începe altceva.
Faţa de obicei animată a entuziastului Michael se înăspri. Ryan îşi zise că tipul ăla hrăpăreţ detectase o fisură în armura interlocutoarei sale. Făcu un zoom lejer.
— Dacă ai în vedere o sursă complementară ca să-ţi deschizi altceva, am eu o idee.
Angela ridică privirea.
— Şi anume?
— În loc să-i ceri lui Jonathan o pensie lunară, cere-i capital, adică
o sumă mare dintr-o lovitură.
Femeia ridică din umeri.
— Şi după aia să nu mai pup nimic? Ar fi o nebunie, Chloé n-are decât şapte ani…
— Din contră, e mult mai prudent: Jonathan se poartă aşa de ciudat în momentul ăsta, că ce-i în mână, nu-i minciună. Mai bine să
nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard.
Angela păru să reflecteze. Continuă să mănânce în linişte, încruntată.
— Oricum, zise ea după un timp, va refuza. Nu are nimic pus deoparte. E incapabil s-o facă.
115
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Ryan apropie obiectivul de faţa lui Michael. Puteai observa că-şi reprimă un surâs victorios.
— O să se descurce el, zise pe un ton enigmatic. Când vrei să faci rost de bani, găseşti întotdeauna o soluţie.
Ryan se bosumflă, măturând cu privirea restul terasei. Reperă
două tipe în toiul discuţiei la o altă masă şi-şi îndreptă camera spre ele.
— Nasoală treabă, zise tânăra brunetă cu părul de lungime medie şi ochelari cu ramă de baga. Ai auzit, dragă, de tipul roşcat de la contabilitate? A fost concediat. Ce trist, era super simpatic omul.
— Cine, dragă?
— Ştii tu, tipul care se ocupă de contabilitatea clienţilor. Îl întâlneam uneori la cantină, stătea de obicei la fereastră.
— A, da. Îmi amintesc.
— E mega simpatic tipul.
— Ba nu. E un netot.
— Te înşeli, e adorabil, te asigur.
— O, nu. Ieri am fost la el în legătură cu un client care nu-şi primise banii. Nici n-a vrut să scoată dosarul până nu i-am dat numărul clientului. A trebuit să mă-ntorc în birou, aşa că-ţi dai seama ce gen de om e.
— Aşa, deci?
— Îhî, şi în plus, cu altă ocazie am avut din nou nevoie de el. Intru în birou, el, online. Nu voiam decât o înregistrare, dar nesimţitul m-a făcut s-aştept până a terminat discuţia. Nici că s-a întrerupt o secundă, să mă întrebe măcar ce doresc. Nimic. Dă-l naibii. Un nemernic…
Bruneta se bosumflă o secundă.
— Mda, ai dreptate, zise apoi. Un nemernic.
