— Haideţi, uitaţi-vă mai de-aproape!
— Ce? zise Angela. Are vreun vierme?
— Uitaţi-vă ce minunăţie! Fiecare pălărie se ramifică în pălărioare mai mici cu exact aceeaşi structură şi, când le privim de aproape pe fiecare dintre ele, vedem cum se divizează în pălării miniaturale de aceeaşi formă. Acest broccoli are o structură de fractal. În fiecare parte, regăsim întregul. Aşa cum fiecare dintre noi reprezentăm întreaga umanitate ori cum universul nesfârşit se oglindeşte în fiecare pumn de ţărână.
— Fabulos, zise Angela pe un ton posac.
112
- LAURENT GOUNELLE -
— Când mâncăm deci, viaţa hrăneşte viaţa. În final, viaţa conţine viaţă.
Michael se încruntă din nou. Angela îşi miji ochii.
— Uite, am auzit o chestie formidabilă, continuă Jonathan. În intestinele noastre trăiesc miliarde de bacterii, şi…
— Suntem o adevărată fosă septică ambulantă, comentă
Michael.
Angela se strâmbă.
— Şi ştiţi ce? nu se intimida Jonathan. Ele ne furnizează
serotonina, hormonul fericirii. Ce ciudat, nu? Datorită lor ne simţim bine!
Angela suspină.
— Şi care-ar fi mesajul tău? Că, în fapt, fericirea noastră depinde de ceva care ne ajută la defecare?
Înmuie o ridiche în sos înainte să adauge:
— Poate că ar trebui totuşi să-i propun soacră-mii să se mute la noi…
113
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
18
„Dacă vom lăsa să mai treacă mult timp, vom atinge acel punct din care nu mai există cale de întoarcere şi în care încălzirea globală
va avea efecte ireversibile.
— Cum ar fi?”
Cercetătorul îşi drese nervos vocea, pradă emoţiei. Ryan zâmbi.
Tipul ăsta îşi permitea să dea lecţii tuturor şi nici măcar nu era capabil să vorbească la televizor.
„Creşterea temperaturii produce topirea calotelor glaciare de la poli. Prin topire, gheaţa riscă să elibereze în aer metanul pe care-l conţine. Or, metanul, deocamdată prizonier, este el însuşi un gaz cu efect de seră…
— Vreţi să spuneţi că asta înseamnă o accelerare a procesului?”
Invitatul dădu din cap afirmativ.
„— Care va duce la ce?”
Ryan închise televizorul. Era sătul de toate tâmpeniile astea.
Reveni la fereastra camerei sale. Nici ţipenie de om prin curţile vecine. De dimineaţă, filmase al paisprezecelea episod cu Gary ridicând din umeri, poveste aşteptată de o grămadă de spectatori fideli.
Se întoarse în salon şi aruncă o privire din spatele storurilor de culoare neagră. Michael şi Angela stăteau la o masă.
Ryan deschise miniantena parabolică şi camera.
— Ceea ce mă uimeşte e că Jonathan s-a schimbat de când v-aţi despărţit. E zen, destins, pozitiv…
— Mersi mult de apreciere, răspunse ea vexată.
— Bine, un pic dus, recunosc, dar…
Michael luă o ridiche şi o aduse în faţa ochilor.
— O, tu, Ridiche, minune a naturii! Mulţumesc că mi te-ai oferit, că
mă laşi să te mănânc, sacrificându-ţi viaţa pentru mine. Viaţa se hrăneşte cu viaţă, şi omul cu ridichi!
