Servi mingea următoare uşor, cum îşi permitea s-o facă uneori Michael Chang în vremurile bune.

Adversarul a fost atât de surprins, încât nu reuşi să prindă

mingea decât în ultimul moment, după ce fugise până aproape de fileu. Austin făcu un lob şi marcă.

15–15, zise arbitrul.

Dar următoarele mingi, servite în acelaşi fel, nu-l mai surprinseră

pe suedez. Îi luă mai puţin de cinci minute ca să câştige game-ul.

În timp ce se îndrepta spre scaunul său, aplauzele îi amintiră lui Austin că nici când era acasă nu avea publicul de partea lui.

Făcându-l să pară un tip insensibil, comentatorii îl privau de simpatia spectatorilor.

130

- LAURENT GOUNELLE -

Medicul se precipită spre el şi-l consultă. Diagnosticul căzu ca un fulger: întindere acută a muşchiului supraspinos. Scoase imediat din sacoşă un spray cu gheaţă şi pulveriză pe umărul dureros.

Austin simţi gazul îngheţat răspândindu-se pe piele, care se acoperi cu cristale albe.

— Încordează braţul, zise medicul. Cum te simţi?

— Nu prea bine.

Cele trei minute regulamentare erau aproape de final. Trebuia să

revină pe teren. Dar cu ce preţ? Austin nu reuşea să realizeze, să

accepte ce era pe cale să se întâmple. Oricum, n-avea de gând să-şi lase visul să se destrame, aşa, pur şi simplu. Turneul vieţii lui, recordul pe care urma să-l bată, intrarea în istorie… Şi totul din cauza unei întinderi… Nu putea fi adevărat, probabil visa; era noapte, visa. Spuneţi-mi că visez…

— Time.

Să-şi adune forţele, să lupte până la final, aşa cum o făcuse întotdeauna. Să nu gândească. Să acţioneze. Asta ştia cel mai bine.

Merse până la linia de fund. Suedezul se pregătea să servească.

Era ceva diferit în atitudinea lui, o schimbare infimă pe care spectatorii nu puteau s-o perceapă, dar pe care Austin o vedea în ochii lui, în postură. Ceva subtil, dar esenţial: suedezul începea să

creadă în victorie. Simţea asta, se vedea. Şi Austin ştia ce înseamnă

asta. Majoritatea jucătorilor erau, dacă nu speriaţi, cel puţin intimidaţi la ideea de a-l înfrunta pe cel ce câştigase toate meciurile jucate în ultimele unsprezece luni. Când un jucător era acolo în faţa lui, de cealaltă parte a fileului, Austin vedea în ochii lui că nu credea realmente în victorie, în timp ce el nu se îndoia nicio secundă.

Puştiul din faţă trimise două mingi adversarului.

Pentru prima dată în ultimii ani, raportul se putea inversa. Austin se temea că durerea o să revină şi o să-l jeneze. Temerea şi uşoara îndoială pe care acest gând i-o provoca erau o problemă în sine.

Ştia din experienţă că încrederea unui jucător, dublată de 131

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

incertitudinea celuilalt, făceau jocul superfluu, pentru că fusese tranşat dinainte.

În acel moment, strigătul unui spectator se transformă într-un răget ce declanşă câteva râsete, iar Austin întoarse o clipă capul spre tribune, ceea ce nu i se întâmpla de obicei, atât era de concentrat. Şi în mod total neaşteptat, privirea lui se întâlni cu cea a jurnalistei care îl intervievase ultima dată, calificându-l drept rece şi indiferent. Şi ce văzu în ochii ei îl răni profund: râdea. Râdea văzându-l că se simte rău. Cea care-l acuzase că e lipsit de sentimente se amuza acum de durerea… pe care el o simţea.

Această atitudine nedreaptă îl şocă şi-l revoltă. Un sentiment de furie urcă din adâncul lui. O mânie surdă, rea, puternică, ce-i cuprinse întregul corp, umplându-i plămânii de o dorinţă de răzbunare. Îşi simţi muşchii braţului destinzându-se, lăsând loc forţei, care puse stăpânire pe el şi-i dădu aripi.

Îşi întoarse privirea spre adversar şi văzu în ochii lui că percepuse schimbarea. Şi ştia.

Ştia că nu mai avea nicio şansă.

132

- LAURENT GOUNELLE -

23

Bună, Jonathan,

Îţi scriu acest e-mail scurt ca să-ţi spun că m-am gândit la ce-amvorbit la ultima noastră întâlnire pe terasă. Îmi cunoşti francheţea,aşa că n-o să mă dau pe după pom: mi se pare evident că n-ai degând să revii la muncă. Mi-ai părut foarte în formă, pozitiv, relaxat,mult mai bine decât atunci când munceai. Poate că, până la urmă, nueşti făcut pentru această meserie şi-ar fi mai bine să ţi-o schimbi.

Ar fi şi o modalitate fericită prin care ai rezolva problema cuAngela. Trebuie să recunoşti că n-ar fi foarte sănătos să continuaţisă vă vedeţi zi de zi.

Dacă eşti de acord cu mine, cel mai bine ar fi să acţionezi cât mairepede, decât să laşi să treneze o situaţie care nu satisface penimeni.

Ca urmare: ţi-am pomenit deja de intenţia de a cumpăra partea tadin afacere. E o idee care s-a impus de la sine şi deci mi se pare maibine să-ţi scriu şi să-ţi explic în mod clar condiţi le pe care ţi lepropun.

Eu m-am resemnat deja: ţinând cont de cifra de afaceri, dedobânzile în curs, de benefici şi de situaţia încă precară, valoareaafacerii nu trece de 450.000 de dolari. Tu deţi o treime. Sunt gata,deci, să-ţi ofer 150.000 de dolari, adică o sumă frumuşică. Nu găseştiaşa ceva pe toate drumurile.

Mi se pare cea mai bună soluţie pentru toată lumea, mai alespentru tine şi Angela.

Deci, gândeşte-te şi dă-mi un răspuns rapid. Avocatului îi va trebuiceva timp ca să pună la punct toate hârti le.

Ciao bel o,

Michael

133

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

Jonathan închise telefonul de pe care citise mesajul şi-l băgă în buzunar. Era adevărat că Michael îi mai făcuse propunerea asta, dar i se părea ciudat s-o vadă scrisă, cu toate cifrele alea. Ca şi cum lucrurile ar fi prins viaţă, făcând-o să pară mai reală. Simţi un junghi în piept. Existau, desigur, o serie de chestii care nu-i plăceau la meseria lui, dar această ofertă fermă îl făcea să conştientizeze că

nu era pregătit să renunţe. Împreună cu asociaţii lui, crease afacerea de la zero. Era ca şi copilul lui, într-un fel. Da, el şi Angela se despărţiseră, ceea ce făcea lucrurile puţin mai complicate, dar, pe de altă parte, ea câştigase deja custodia fiicei lor. Acum, ce să

facă el, să renunţe şi la firmă?