participă la o aventură plină de mister, unică, extraordinară. Nu ştia până când, exact, dar savura din plin magia fiecărei clipe. Când privirea i se încrucişa cu a altei persoane ori îi cădea pe o floare, ori pe o pasăre, îi venea să zâmbească.
— Ai aerul că-ţi merge bine, îi zise şi Michael pe un ton de reproş.
— Da, ai dreptate.
Michael bău o gură.
— Lucrurile la birou s-au deteriorat serios de când ai plecat.
Jonathan se uita la asociaţii lui zâmbind. Privirea i se muta de la unul la altul. Trăsăturile feţelor lor, expresiile, ochii, cele mai mici mişcări spuneau câte ceva despre ei, despre viaţa lor, despre temerile şi speranţele lor. Aceleaşi trăsături îi vorbeau despre copiii care fuseseră, acei copii care trăiseră, se maturizaseră, evoluaseră, dar care aveau să reprezinte pentru totdeauna o parte din ei. Acest mod de a-i privi îi apropia de el.
110
- LAURENT GOUNELLE -
Jonathan realiză că rareori avusese ocazia să se uite la ei cu adevărat, ca acum. Ochii noştri obişnuiesc să alunece peste oameni, fără să-i observe în detaliu, fără să le dea atenţie.
— Mă bucur aşa de mult să vă revăd, zise apoi cu o faţă radioasă.
Cei doi se uitară cruciş la el. Michael rupse primul tăcerea:
— Când intenţionezi să te întorci la muncă?
Dar Jonathan rămase pe norişorul lui.
— Viaţa e…
Michael şi Angela îl priviră cu coada ochiului, aşteptând continuarea.
— …frumoasă. Atât de frumoasă!
Angela muşcă dintr-o ridiche.
— Mai ai şi alte reflecţii profunde ca asta?
— Viaţa e frumoasă şi noi nici nu ne dăm seama. Uită-te la ridichea pe care o mănânci! Nu e minunată? Ba da… doar priveşte-o cu adevărat… Merită să-i admirăm frumuseţea înainte s-o înghiţim, să-i… mulţumim că ni se oferă.
Cei doi se holbau la el cu nişte feţe ciudate, indescriptibile.
Jonathan inspiră profund, ridicând din umeri într-un gest de neputinţă. Nu putea să descrie ce simţea cu adevărat.
— Găsesc că… viaţa e pur şi simplu fantastică, şi orice am zice, cu criză sau fără, trăim o epocă nemaipomenită.
— Uşor de zis când eşti în vacanţă, zise Angela.
— Nu, dar, vedeţi, când iei un pic de distanţă, simplul fapt de a putea să stai aşa cum stăm noi acum, aici, unde vrem noi, şi de a putea alege ce să mâncăm, mi se pare incredibil. Nu?
— Ce se întâmplă cu tine?
— Nimic, doar… dacă ne-am plasa la scara istoriei umanităţii, a trăi în pace, a ne deplasa liber şi a mânca doar ce vrem, numai pocnind o dată din degete, e excepţional! Poate să pară banal, dar e un lux incredibil!
111
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Michael şi Angela se opriseră din mestecat. Se uitau la el îngrijoraţi.
— Azi-dimineaţă, în timp ce făceam duş, îmi spuneam că e de-ajuns să răsucesc un robinet şi, pac! curge apă. Vă daţi seama? Ce nebunie! Învârt un robinet şi curge apă. O vreau rece? Vine rece.
Caldă? Ea curge caldă peste mine, aşa, pur şi simplu. Realizaţi măcar puţin? Apoi, dacă se face prea întuneric, apăs pe un buton şi se aprinde lumina!
— Ai face bine ca mai întâi să te ştergi pe mâini, zise Michael.
— Dar realizaţi măcar? O simplă mişcare din deget şi am lumină!
Ar trebui să ne bucurăm de fiecare dată! Mi-e frig, apăs alt buton şi mi se încălzeşte toată casa. Nu e ceva dat naibii, dacă stăm să ne gândim?
Cei doi asociaţi se uitau fix la el, Michael încruntat, Angela cu ochii cât cepele.
— Ai fumat ceva? întrebă Michael.
— Chiar aşa, adăugă şi femeia pe un ton ce sugera uimire.
Jonathan zâmbi, bău câteva guri, apoi mâncă în tăcere.
— Uitaţi-vă la asta! zise dintr-odată.
Michael şi Angela se aplecară spre farfuria cu legume crude servită ca aperitiv cu un sos de brânză. Jonathan ţinea între degete o inflorescenţă de broccoli.
