Încet, dar sigur, se lăsase, fără să-şi dea seama, corupt de toate acele lucruri, până ajunsese să lucreze doar pentru beneficii şi nu pentru a îndeplini misiunea care-l însufleţise la început. Erau lucruri care, încet, încet, îi distrăseseră atenţia, devenind unica sursă de motivaţie. Ca o maşină echipată cu un al doilea motor care cu timpul îi ia locul celui dintâi, conducând vehiculul spre garaj.

Comportându-se în felul acesta, se pierduse finalmente pe sine şi se îndepărtase de sentimentele pure şi simple, izvorâte din bucuria de a acţiona în conformitate cu scara lui de valori, ascultându-şi inima.

— Mai doriţi ceva? întrebă chelneriţa, punându-i a doua notă de plată pe masă.

Jonathan ridică privirea spre ea şi zâmbi:

— Nimic, mulţumesc.

O urmări îndepărtându-se cu meniul sub braţ.

Acum ştia cum voia să trăiască timpul care-i mai rămăsese. Ştia ce sentimente căuta şi cum să şi le ofere.

137

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

24

Raymond deschise uşa de la Stel a’s şi se aşeză la bar. Îşi primi berea obişnuită, fără să fie nevoie s-o mai comande. Un privilegiu pe care-l aprecia de fiecare dată, nu fără oarecare mândrie.

Cu părul lui blond-cenuşiu vâlvoi, ţinut în frâu de o şapcă roşie care-i accentua tenul deja roşiatic, era cel mai vechi cameraman acreditat la Flushing Meadow. Patruzeci şi unu de ani de muncă. Mă

rog, nu chiar, pentru că începuse ca tehnician de sunet. Dar în vremea aceea aşa mergeau lucrurile: trei ani la microfon ca să înveţi meserie, să furi de la cameraman, să vezi cum se mişcă, cum dispare în peisaj, când cel intervievat e emoţionat şi chestii de-astea. Şi apoi, treaba te ajută să faci şi muşchi. Pentru că pare o joacă: microfonul nu e greu, dar să-l ţii de la distanţă, cu braţul întins, timp de un sfert de oră fără să te mişti, ei bine, îţi întăreşte bicepşii mai mult decât gimnastica pe care o fac tinerii de azi la sală pentru un tors de model. Şi, credeţi-mă, e nevoie de ceva muşchi ca să te pregăteşti pentru meseria asta. Pentru că, pe vremuri, camera cântărea mai mult decât un butoiaş de bere.

— Bună, Ray, merge treaba?

— Cât de cât.

Roger Federer trecu mai departe, însoţit de antrenor şi de doi ataşaţi de presă.

Nimic nu-i făcea mai mare plăcere lui Raymond decât un jucător care i se adresa pe numele de botez. Era un tribut adus experienţei şi statutului pe care-l avea. Pentru că făcea pe dracu-n patru pentru jucători, să-i surprindă din cel mai bun unghi, în cea mai fastă zi, mascând defectele, captând cea mai bună lumină, găsind modalitatea cea mai potrivită prin care să-i arate frumoşi, umani, puternici. O adevărată artă. Şi mulţi îi erau recunoscători, chiar dacă

nu realizau niciodată tot ce făcea pentru ei.

138

- LAURENT GOUNELLE -

El nu semăna deloc cu tinerii cameramani de-abia ieşiţi din şcoală. Lor li se spăla creierul cu tot felul de teorii obscure, dar nu li se preda meserie. Rezultatul: nu ţinuseră niciodată o cameră pe umăr, dar se credeau deja vreun Stanley Kubrick.

Raymond îşi scoase şapca, să se scarpine în cap, apoi o puse la loc. Şapca sa roşie, mândria lui! O purta de treizeci şi unu de ani fără întrerupere. Nu poţi să renunţi la o şapcă oferită de Jimmy Connors în persoană. Da, acel Jimmy Connors. Câştigase un meci şi Raymond filma interviul de după. Connors era super binedispus, făcea glume, apoi aşa, dintr-odată, îşi scosese şapca şi o pusese pe capul cameramanului, fără nicio explicaţie. După care plecase spre vestiare. Raymond plânsese de bucurie.

Bău o gură de bere. Toate aceste momente de complicitate trăite în culisele turneelor… Nu şi-ar fi dorit o altă carieră pentru nimic în lume. Îşi iubea atât de mult meseria, îi iubea şi pe jucători, pe cei din staff, pe jurnalişti. Chiar şi pe copiii de mingi atât de emoţionaţi la vederea starurilor intrând pe teren.

Brusc, îşi făcu apariţia Warren, antrenorul lui Austin Fisher, făcu un semn scurt din cap trecând prin faţa fostului antrenor al lui Federer şi se instală la bar puţin mai departe, în picioare. Comandă

o cafea.

Era un tip destul de rece, la vreo cincizeci de ani, uşor misterios, cu ochii la fel de închişi la culoare precum părul bine tuns. Lui Raymond nu-i plăcea în mod deosebit. Dar, mă rog, fiecare cu personalitatea sa.

Stel a’s era fieful jucătorilor, al ştaifului şi al jurnaliştilor. Locul în care toată lumea se relaxa. Pentru că la Stel a’s nu se filma. Regula casei. Doar chestii din off. Fără public. Doar profesionişti.

Chuck Vins, jurnalist la un canal concurent, intră şi el însoţit de asistentă, o blondă drăguţă cu gura în formă de inimă. Omul nu apucă să facă nici doi paşi, că Warren îi şi făcu semn cu mâna.

Chuck se apropie.

139

- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -

— Austin e foarte nemulţumit de ultimul vostru interviu, îi zise Warren pe un ton glacial. Şi eu, la fel: l-aţi luat prea tare. Aţi putea totuşi să-l respectaţi mai mult. E numărul unu mondial, Chuck. Fă un efort!

Chuck Vins îi zâmbi forţat şi plecă fără să-i răspundă, cu capul sus.

Raymond nu-şi credea urechilor. Cum putea, ca antrenor profesionist, să se pună atât de rău cu un jurnalist? Să faci reproşuri în felul ăsta era aproape suicidar.

Se uită o vreme la antrenorul care continua să-şi bea cafeaua ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici nu realiza. N-avea nicio treabă. Trebuia să-i spună, nu putea să-l lase să persiste în greşeală. Pentru că cel ce va plăti oalele sparte va fi Austin.

Ziariştilor nu le place să le impui ce să zică. Chuck o să i-o dovedească la următorul interviu: o să fie şi mai hard decât la precedentul. Asta, cu siguranţă. Bietul Austin… El, care şi-aşa nu se simţea bine în faţa camerelor.

Trebuia să-l ajute.

Raymond aşteptă momentul propice – Warren întoarse capul spre el. Atunci se aruncă în apă.

— Nu mă priveşte, dar ceea ce i-aţi spus ziaristului e cel mai sigur mijloc să vi-l puneţi în cap. Sincer. Tipii ăştia ţin la fel de mult la libertatea lor, cum ţin eu la camera de pe umăr. Dacă aveţi impresia că o să-i convingeţi să vă lase în pace, nu c-ar fi treaba mea, dar nu veţi face decât să obţineţi efectul contrar. O spun pentru dumneavoastră şi, mai ales, de dragul lui Austin…

Warren îl ascultă fără să manifeste nici cea mai mică emoţie.

— Aveţi dreptate. Nu e treaba dumneavoastră.

140

- LAURENT GOUNELLE -

25

Jonathan aruncă o privire peste meniu. Nu mai luase prânzul împreună cu asociaţii lui de ceva vreme.

Din când în când, Michael se uita la el într-un fel puţin neobişnuit.

Se vedea că-i studiază atitudinea. Fără îndoială că-i urmărea reacţia după primirea e-mailului.

— Aveţi mâncare bio? întrebă Jonathan.

— Nu, îmi pare rău, răspunse chelnerul.

— Bun, atunci o să iau… hm… legume asortate.