Nu visa: chiar zâmbea şi, din ce în ce mai des, ochii i se fixau asupra lui.
— Angela…
Ea nu-l auzi. Continua să vorbească, cu zâmbetul acela delicios pe care el îl adora. Vibrând la tonul melodios al lui Charlie Parker, saxofonul părea că-şi găsise ritmul.
— Angela…
Femeia ridică ochii spre el, se opri şi-l privi fix. O privire blândă ce părea că aşteaptă ceva. O privire care-i dădea curaj să vorbească. El ar fi vrut să facă acel moment să dureze, la fel de intens, să
păstreze pentru totdeauna în minte acea privire a ei oglindită în ochii lui.
— Angela… Voiam să-ţi spun… Că aveai dreptate… ştii tu, pe vremuri… când îmi reproşai că mă implic prea puţin în viaţa familiei… în educaţia lui Chloé… Recent… am început să-nţeleg… şi…
aş vrea să-ţi spun…
Ea nu spunea nimic, continuând să-l privească fix, în tăcere.
— Am mai realizat, continuă el, că pe-atunci poate nu ştiam să-ţi arăt ori… să-ţi spun… că te iubesc. E o prostie, dar credeam că tu ştii deja asta, că n-aveai nevoie s-o auzi.
Ea nu reacţionă, ci îl ascultă în continuare în linişte.
146
- LAURENT GOUNELLE -
— Aş mai vrea… să ştii, spuse el, că sentimentele mele pentru tine… au rămas aceleaşi. Şi… mi-am spus că nu putem lăsa o neînţelegere să distrugă o relaţie… o relaţie care pentru mine a însemnat şi înseamnă foarte mult…
Tăcu. Angela nu-l scăpa din ochi, dar zâmbetul i se ştersese de pe chip, privirea îi devenise aproape neutră, mai rece, iar faţa mai dură. Îl fixă aşa un lung moment, fără să spună nimic, fără să facă
ceva. Apoi tuşi ca să-şi dreagă vocea.
— Trebuie să plec.
Se ridică, îşi băgă mobilul în geanta pe care şi-o puse pe umăr, apoi dispăru în micul val de oameni care se îndreptau spre serviciu.
Descumpănit, Jonathan îşi lăsă privirea să rătăcească prin mulţimea de trecători anonimi care se îndreptau în pas susţinut spre treburile lor de zi cu zi.
Dintr-odată se simţi golit de energie, de gânduri. De speranţă.
Sunetul neînsufleţit al saxofonului îi răsuna în cap. Fluxul continuu de trecători se scurgea prin faţa ochilor săi fără să-i atragă atenţia, ca o apă ce trece peste frunze fără să le ude.
Se scurse ceva timp, fără ca el să reuşească să iasă din starea aceea de toropeală, până când chelnerul îi puse nota pe masă.
Scoase maşinal portofelul şi plăti.
Apoi sfârşi prin a lua telefonul, apelă şi aşteptă, în timp ce tonul de apel se suprapunea cu notele saxofonului.
— Michael, sunt eu, Jonathan.
Respiră profund înainte să continue.
— M-am gândit bine. Am hotărât să accept oferta pe care mi-ai făcut-o. Vorbeşte cu avocatul să pregătească hârtiile. Cu cât mai curând, cu atât mai bine.
147
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
27
„Şi Austin Fisher tocmai şi-a asigurat în mod strălucit locul în semifinale, câştigând meciul împotriva australianului Gay Harrison.
Accidentarea pare să fie doar o amintire neplăcută, chiar dacă şi acum are umărul bandajat. Vă amintesc scorul: 6–4; 7–5; 6–4.
Publicul e uşor dezamăgit, acel public căruia simpaticul australian pare să-i fi cucerit inima şi…”
Michael închise satisfăcut televizorul. Încă un motiv să deschidă
şampania! Decizia lui Jonathan îi dădea aripi. Odată finalizată
cumpărarea părţii lui, va deţine două treimi din firmă, pe care le va vinde imediat celuilalt cumpărător pentru mica avere pe care i-o oferea. Şi atunci, jocurile vor fi făcute. Vacanţe, vreme bună, farniente la soare, fete frumoase…
Că tot veni vorba. Deschise telefonul.
— Samantha? Sunt Michael. Vreau să te văd în seara asta.
— Ca să facem ce? Sunt ocupată.
— Ca să dăm o petrecere, în sfârşit! De ce eşti ocupată?
Tăcere.
— Ghici!
— Nicio problemă: anulează!
— Sunt genul care-şi respectă angajamentele, chestie de reputaţie. Clienţii mei sunt exigenţi.
Michael izbucni în râs.
— Plătesc dublu.
***
Jonathan privea pe fereastra deschisă a băii în timp ce se rădea.
În grădina din faţă se auzeau copiii lui Gary jucându-se. După un timp, tatăl ieşi:
— Ce prostii mai faceţi voi aici? zbieră el.
