O actriţă se dezbracă şi îşi freacă trupul gol şi jilav de burta lui proeminentă.
Valeţii îi deschid uşile şi se înclină la trecerea lui.
Bărbatul se opreşte la intrarea în birou. Lumina se reflectă în nenumăratele obiecte aurite. El se întoarce, îi măsoară cu privirea pe toţi acei servitori, consilieri, gărzi şi bucătari şi constată: Cetăţeni sunt în slujba mea.
În acel moment, capul începe să i se umfle, să se umfle, să se umfle. I se umple cu aer, se face cât un burduf, se deformează, ocupând o jumătate din spaţiul imensului birou. Apoi buzele supradimensionate se deschid şi se închid la infinit asemenea celor ale unui peşte obez şi încep să sufle vânt, vânt, mai mult vânt.
Un jurnalist se repede şi pune în faţa orificiului prezidenţial un microfon de plastic roz care se lărgeşte spre capăt, într-un balon de apă cu săpun, şi apoi baloane, baloane, baloane se revarsă la infinit.
Dar bărbatul continuă să se umfle, apoi, brusc, gazul începe să
iasă din el cu un şuierat continuu. Se dezumflă ca un balon înţepat şi gazul îl propulsează pe rând în cele patru colţuri ale camerei, înainte să-l proiecteze prin fereastra deschisă. Survolează în cercuri curtea Palatului, apoi zboară pe deasupra covorului roşu pe care, în acelaşi moment, îl parcurge un alt bărbat, repetând obsesiv: Sunt în slujba cetăţenilor.
Chiar atunci, pe celălalt mal al Senei, zeci de deputaţi cu capetele umflate se dezumflă în cor şi sunt propulsaţi în aceeaşi manieră pe ferestrele Adunării Naţionale. Zboară cu zgomot pe deasupra cartierului Saint-Germain, apoi urcă spre Grădinile Luxemburg. Sunt aspiraţi prin ferestrele Senatului şi cad moi, flaşti ca nişte marionete 125
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
de cauciuc gonflabil, în somptuoase fotolii de catifea purpurie unde adorm instantaneu pe un fond zgomotos de flatulenţă.
126
- LAURENT GOUNELLE -
21
Gary îşi trecu o mână prin barbă. Mirându-se că-i rămăsese neagră, după toate necazurile pe care le avusese după moartea soţiei.
— Mai încet, copii! urlă el prin ferestruica bucătăriei la puştii care făceau gălăgie în curte. Scoateţi din sărite pe toată lumea!
Copiii ăştia erau insuportabili. Toată vara prin curte şi prin grădina cât un şervet de bucătărie, era mai mult decât putea el suporta. De ce le dădeau atâta vacanţă? Ca să-i facă pe părinţi să
se suie pe pereţi, bineînţeles! De-abia aştept să înceapă să lucreze verile, asta o să-i ţină departe. Dar, până atunci…
De altfel, dacă n-ar fi avut copii de hrănit, şi-ar fi închis afacerea cu mult timp în urmă. Ar fi încercat altceva. Vreo treabă fără bătăi de cap, liniştită şi, mai ales: fără clienţi. Ce infern, clienţii! Nu ştiu ce vor, nu-l tratează cu amabilitate şi nu sunt niciodată mulţumiţi. Prea prăjite, prea mici, prea dulci, prea calde, prea crude, prea mari, nu destul de calde, prea uleioase, nu destul de dulci, prea scumpe… Şi-apoi se găsesc întotdeauna unii prea grăbiţi, care îi induc o aşa stare de nervi, de nici aluatul nu mai vrea să crească. Ori, din contră, stau să-ţi povestească toată viaţa lor, deşi pe firma ta nu scrie nici psihiatru, nici popă.
În plus, copiii urlă din te miri ce. Tatăl lui nu-i permisese niciodată
aşa ceva. Ar fi încasat o bătaie… Apucă deci o spatulă de luat brioşele din tavă şi bătu de câteva ori în geam. Afară se lăsă
liniştea.
Da, lumea nu e serviabilă. Deunăzi, nu reuşise să prindă oblonul care ameninţa să fie luat de vânt. Era acolo, singur, luptând împotriva panoului care se tot închidea. Lumea trecea pe trotuar.
Crezi că se găsise vreunul să-l ajute? Da’ de unde! Fiecare îşi vede de treaba lui, nu-l interesează de ceilalţi.
127
- ZIUA ÎN CARE AM ÎNVĂŢAT SĂ TRĂIESC -
Uşa se deschise şi intră o tipă bine făcută, genul care zice „prea grase”.
— Bună ziua, aveţi cumva, vă rog, monede de douăzeci de dolari?
Pentru aparatul din parcare…
Gary se uită la ea şi scutură din cap:
— N-am.
Nu scrie Bancă pe firmă. Trebuie să fii ferm de la început, altfel şi-o iau în cap şi încep să te streseze cât e ziua de lungă şi te trezeşti fără mărunţiş.
Scoase din cuptor o tavă plină de brioşe fierbinţi şi bine mirositoare.
— Încă zece secunde, bombăni el, şi mă făcea să le ard.
Un bărbat de vreo treizeci de ani intră şi el în magazin. Zâmbind.
Deci, dubios. Gary se încruntă.
— Bună ziua, zise tipul pe un ton vesel, ca şi cum s-ar fi întors de la o cină cu prietenii.
Proprietarul făcu un semn din cap şi aşteptă.
— Jack Murphy, zise celălalt, întinzându-i o carte de vizită.
Gary aruncă o privire piezişă, fără să o ia.
Jack Murphy, reprezentant, Fabrica de Ciocolată Diamand
